M-am rătăcit odată, aveam vreo 5 ani, frate-meu mă lăsa de obicei în faţa grădiniţei şi pleca.
În acea zi am intrat în curtea pustie şi am aflat că toţi copiii erau acasă, un cerc pedagogic sau ceva de genul ăsta, fusesem bolnavă şi nu ştiuseră ai mei. Imediat am ieşit pe trotuar, m-am uitat în stânga, în dreapta şi-am început să merg aşa, fără să ştiu încotro, să smiorcăi şi să dau imediat într-un plâns cu urlete.
Mergeam plângând, teama mă paralizase, de abia mişcam picioarele.
O femeie care stătea prin faţa curţii ei a apărut de după un gărduţ şi m-a întrebat scurt:
– A cui eşti tu, fetiţă?
A avut răbdare să-mi revin, a repetat întrebarea, am răspuns frumos, m-a întrebat pe ce stradă stau, ştiam şi asta, m-a luat de mână cu grijă şi m-a dus acasă.
Sentimentul de apartenenţă la o familie, la un grup, la un loc de muncă, la unul de prieteni dă siguranţă, ştii că cineva poate garanta pentru tine, că tot ceea ce ai făcut în viaţă are un sens, că ai creat legături şi relaţii.
Exact asta-i lipseşte emigrantului imediat după plecare! Brusc, nu mai aparţine nimănui, sau cel puţin, în lumea cea nouă, nu mai poate demonstra nimic şi nimeni nu-l poate lua de mână să-l ducă acasă. Nimeni din lumea nouă nu cunoaşte familia ta, chiar dacă arăţi cuiva poze e aproape inutil, ai pierdut tot ceea ce ai construit cu grijă o viaţă şi trebuie s-o iei de la capăt.
Nici pământului nu-i aparţii, nici pomilor şi nici vânzătoarele nu te cunosc. Ai senzaţia că dacă te-ai pierde nu te-ar căuta nimeni.
Şi, după o perioadă crâncenă, reuşeşti să-ţi formezi altă viaţă, alţi copaci te urmăresc zilnic cu privirea, alţi oameni te salută, alţi colegi de muncă te aşteaptă la o cafea.
Cine poate spune că un om cu două vieţi paralele nu e puternic?
Pentru că despre asta e vorba, despre puterea de a o lua de la capăt şi de a rezista, de a deschide cărări, răspunzând frumos la întrebări:
-A cui eşti, tu, fetiţă?
-A României!
Articol scris de Liliana Angheluță