Ploua cu găleata!
Oamenii se grăbeau să-şi prindă trenurile, apa şiroia de peste tot şi frigul intrase bine sub piele.
O bună parte din peronul meu nu era acoperită şi tocmai atunci treceau pe lângă mine două tinere de culoare, una dintre ele purtând la spate, înfăşurat, un pui de om.
Am ţinut umbrela mea deasupra capetelor negre, oarecum alăturate: ei erau viitorul umanităţii în acel moment şi nu trebuia să răcească micuţul.
Mulţumesc, doamnă, mulţumesc, mulţumesc!
Tânăra mamă avea o voce nazală şi o privire dreaptă, de luptătoare.
Ne-am aşezat alături, în acelaşi compartiment, eu, dornică să simt gângureli şi foşneală necontenită de copil mic.
Cele două surori erau din Nigeria, venite în Italia acum 9 ani. Lucrau acum în Pesaro, într-o fabrică de chimicale.
De ce-aţi emigrat? E chiar atât de greu?
Cu degete lungi mângâiau şi dichiseau neastâmpăratul care trecea din braţele uneia în braţele celeilalte:
De foame! E multă sărăcie la noi! Nigeria e o ţară frumoasă, dar e foame! Beautiful country, beautiful!
Mi-au mai povestit de Boko Haram, de părinţii lor rămaşi acolo!
Nu visaţi să vă-ntoarceţi?
Au zâmbit, cu ochii oarecum în gol:
Când vom fi bătrâne, la pensie!
Apoi m-au întrebat pe mine, cam aceleaşi lucruri, ce Doamne iartă-mă să-ntrebi dacă nu asta:
Dar tu, de ce-ai plecat din România? E război la voi?
Nu, nu-i război, dar e foame şi la noi!
Pe moment păreau uimite că nu-i război, apoi îşi explicau una alteia că nici cu sărăcia nu-i de glumit! Ştiau!
Şi când te-ntorci?
Tot când oi putea, spre bătrâneţe, ca şi voi!
Copilul îmi ţinea strâns un deget şi căuta să şi-l îndese în gură; era sugar şi nu -i păsa că pielea mea e albă: orice deget era bun de supt, se vede că-i ieşeau primii dinţi şi n-avea pace.
Emigranţi albi şi negri, aceleaşi probleme, aceleaşi gânduri; nu mai era nimic de întrebat.
Ceea ce conta era puiul de om care gângurea ca şi cum lumea întreagă ar fi frumoasă!