În tinereţea mea zbuciumată am lucrat vreo 3 luni la o fabrică de conserve.
Vreo zece femei erau angajate permanent, restul erau sezoniere, munceau doar în perioada de vârf, adică vara şi toamna.
Ce făceam acolo?
Curăţam lăzi întregi de ceapă de-ţi ieşeau ochii din cap de usturime, apoi, odată ieşiţi, nu mai simţeai nimic, rădeam morcov, dezghiocam mazăre, curăţam prune şi spălam borcane. Aveam plan de făcut, eram încă în comunism, fasole la borcan, boabe sau păstăi, marmeladă şi tocană de legume.
Foame mai era pe vremea aia, nu se găsea mai nimic de mâncare, umbla lumea ca furnicile pentru o bucată de costiţă sau un kilogram de orez plin de neghină. Totul era la cartelă, aşa că-n fabrica asta veneau de ani de zile femeile cu mulţi copii acasă, stăteau câteva luni la muncă şi-şi umpleau cămările cu conserve.
Mi-amintesc că se pregăteau toate zarzavaturile pentru tocana cu legume, se trânteau în nişte recipiente uriaşe în care fierbeau, inginera supraveghea sever să nu ne mişcăm de la locurile noastre, să ne vedem de păstăi şi ce mai făceam noi acolo.
Brusc, apărea delegaţia pe care o aşteptau unele: două maistre care duceau găleata cu ulei şi una cu orez. Sticleau ochii tuturor, se repezea câte una pe la spate cu un borcănel să fure un pic de ulei, iar orezul ajungea pe jumătate la locul fierberii.
Inginera ţipa un pic la ele, femeile din sală îşi împărţeau prada, iar tocana… devenea din ce în ce mai dietetică. Într-o zi au adus o cadă mare, din aluminiu, plină cu piersici una şi una, mari şi zemoase, coapte şi dulci. Urma să se pregătească un compot.
Nu s-a mai făcut nimic, cada a fost înconjurată de femei flămânde care-şi îndesau în gură şi-n buzunare fructele. În puţin timp era totul la jumătate, zeci de kilograme dispărute fără urmă.
Mult se mai fura...!
Din orice fabrică dispărea orice: din aia de sticlă pahare, din alea de confecţii haine, din alea de mobilă scândură, se fura şi se făcea schimb de produse.
Nu era mâncare, dar se făcea rost. Nu erau haine, dar se făcea rost.
Mentalitatea aia nu a dispărut, suntem un popor care “se descurcă” şi care “face rost”.
N-avem un plan precis de dezvoltare, nici un sistem al sănătăţii pus la punct, educaţia scârţâie tare şi lumea pleacă spre un orez mai bun şi spre locuri în care compotul de piersici nu e un lux.
N-avem mai nimic, dar ne descurcăm.
Articol scris de Liliana Angheluță