Cu mulţi ani în urmă s-a spânzurat un băiat.
Avea 14 ani.
L-au găsit atârnat de un ram mai gros dintr-un copac al curţii lor. Şi vorbeau toţi, cu voce şoptită, ca şi cum ar fi fost un secret, ca şi cum nu ar fi trebuit să se afle.
Dacă şi-ar fi terminat viaţa la spital nu ar fi fost la fel, s-ar fi auzit un diagnostic, un motiv, oamenii ar fi înţeles de ce şi cum, ar fi plâns în hohote şi ar fi făcut o înmormântare frumoasă.
Dar aşa?
Era de neînţeles, după părerea lor.
O viaţă nu se poate termina aşa, fără a fi bolnav, suferinţa de acel tip nu se vedea, deci nu exista.
Am întrebat, fireşte, de ce făcuse acest gest, de ce fusese atât de trist, cum de nimeni nu simţise nimic.
Mi s-a răspuns:
-Măcar de l-ar înmormânta cum trebuie. Că la sinucigaşi nu vine popa. În rest, cine ştie ce-o fi fost în capul lui?
Nu, nu ştia nimeni şi nimeni nu voia să vorbească despre asta.
De parcă băiatul şi-ar fi pierdut minţile degeaba, de parcă nimeni n-ar fi văzut că-l măcinau gânduri negre. Câtă vreme te mişti, câtă vreme te ridici din pat şi pleci la şcoală sau la muncă totul pare cum trebuie să fie. Privirile goale, disperarea, tăcerile şi uşile închise nu contează.
Nu se pune nici faptul că unul n-are chef să facă nimic, nici să iasă la plimbare, nici să stea cu prieteni. Nimic nu-l interesează, vrea să fie singur, acolo, închis în camera sa, cu gândurile care-l macină neîncetat.
Ceea ce nu sângerează evident nu e boală, aşa cred unii. Lipsa rănilor evidente nu e suferinţă. Orice altceva sunt închipuiri, amărăciuni peste care trebuie să se treacă doar cu ambiţie şi curaj.
Dacă le ai.
Fără ajutor medical, fără dialog şi dragoste nu se găseşte ieşire din depresie.
Drumul celui nebăgat în seamă duce, în prea multe cazuri, la ramul unui pom, singurul în stare să îmbrăţişeze durerea invizibilă celorlalţi.
Articol scris de Liliana Angheluță