Despre Napoli am putea povesti la nesfârşit pentru că are mii de feţe şi nenumărate culori. Un oraş care trăieşte şi vibrează la intensitate maximă.
Legenda spune că oraşul s-a format pe locul unde a murit de tristeţe sirena Partenope, îndrăgostită fără speranţă de Ulise. Ar explica un pic contrastele, dualitatea, dramatismul şi bucuria, modul complet de a vedea viaţa.
“Spaccanapoli” este strada care taie oraşul în lung, de la cartierele Spaniole la Forcella, simbol al acestei dualităţi, al binelui şi răului. O plimbare de-a lungul acestei străzi te poate ajuta să înţelegi spiritul locului; de-o parte şi de alta sunt prăvălii, biserici, monumente, pieţe şi pretutindeni domneşte aroma de pizza sau de gogoşi tăvălite în zahăr.
Centrul istoric al Napoli este parte din Patrimoniul UNESCO; este fascinant pentru că printre străduţe înguste răsar clădiri impunătoare, palate, castele, catedrale!
Inima spirituală a napoletanilor bate la catedrala San Gennaro, ocrotitorul oraşului, sfânt cu care locuitorii au o relaţie aproape de prietenie. M-a uimit bogăţia altarului principal, în întregime din argint. De două ori pe an, sângele sfântului, păstrat într-un recipient bine păzit, se lichefiază miraculos în faţa credincioşilor.
Nu departe de Domul San Gennaro este Cappella Sansevero, un loc unic care adăposteşte statuia lui Cristos cu văl. Este o operă faimoasă în întreaga lume şi vizitatorul rămâne uimit, neînţelegând cum a fost posibil ca o daltă să poată sculpta în două planuri de profunditate diferite,
Bisericile din Napoli sunt, într-adevăr, obiective turistice, pentru că îmbină arhitecturi diferite şi, mai ales, povestesc despre oameni deosebiţi. Aşa e biserica lui Isus, care adăposteşte sufletul bun al lui Giuseppe Moscatti, medic care şi-a dedicat viaţa îngrijirii săracilor; aşa este Santa Chiara, înfiinţată chiar cea care stătea mereu în dreapta spirituală a sfântului Francisc. Grădina interioară a acestei mănăstiri este impresionantă prin coloanele din ceramică albă, pictată cu scene unice din viaţa reală.
Napoli este însă şi un oraş impunător prin castele sale, străjeri de nădejde de-a lungul timpului.
Castel dell’Ovo este antic, ridicat pe malul mării, iar panorama îţi taie răsuflarea, întrucât vulcanul Vezuviu respiră liniştit în fundal. Legenda spune că poetul Virgiliu ar fi pus la baza acestui castel un ou; dacă acest ou s-ar sparge, întregul edificiu s-ar nărui şi peste Napoli ar veni timpuri grele.
Castel Nuovo sau Maschio Angioino, a cărui construcţie a început în sec XIII, este, de asemenea, un simbol al oraşului, prin structura masivă, de culoare închisă, precum şi datorită arcului măreţ de triumf.
Un alt castel din apropierea căruia se poate vedea întreaga panoramă a oraşului este San’Elmo, situat în cartierul Vomero.
M-a uimit foarte mult acest ultim cartier, construit în partea superioară a oraşului. Spaccanapoli şi toată partea inferioară este o lume pitorească, colorată şi plină de parfumurile tradiţiilor, culinare sau religioase.
Am putea spune că aici ar fi miezul istoric al oraşului, Palatul Regal, marile muzee şi catedrale.
Sus, după un urcuş cu un funicular, este cartierul Vomero, cu bulevarde largi, cu magazine de lux, modă, bijuterii, cofetării de soi şi oameni relaxaţi, la plimbare.
Se pare că aici, sus, au început, cu mult timp în urmă, să-şi construiască case bogaţii oraşului, atraşi de aerul mai răcoros ( pe timp de vară căldura e insuportabilă).
Cele două planuri au rămas, bogaţii servesc masa în restaurante chic în timp ce în planul inferior se coc pizzele de zor.
O lume completă, aş spune, vechi şi nou, tradiţie şi modernitate, totul într-un echilibru perfect, sub paza prietenoasă a vulcanului Vezuviu.
Articol scris de Liliana Angheluță / foto de Nicola d’Alessio