Îl cunosc de câţiva ani…
Mai întâi auzisem despre el, ştiam că este foarte bolnav, în cărucior cu rotile, că nu mănâncă singur, că face fizioterapie cam degeaba. Nu contează cum am auzit, c-aş spune o poveste lungă, ar începe că e tatăl unei fete etc.
La un moment dat l-am căutat pentru a-l ruga să-mi verifice o traducere din “Cireşe amare”, mi se spusese că el ar fi bucuros s-o facă. M-aştepta în curtea plină cu flori, în cărucior, ce-i drept, dar zâmbind. M-a poftit să mă aşez pe-o bancă din apropierea lui şi-am început să vorbim.
Omul ăsta avusese tot: un serviciu bun, o sănătate de fier, o familie nemaipomenită. Pierduse sănătatea, dar povestea lui e atât de rară încât m-am gândit să v-o spun. Înainte lucrase la Bruxelles, în Parlamentul European, era procuror specialist în traficul de arme. Activ, pregătit, în timpul liber mergea pe munte, făcea sport, nu stătea o clipă locului. Soţia sa îi împărtăşea pasiunile şi-i sprijinea deciziile, uneori îl însoţea în călătorii.
Mai bine de atât nu se putea, copiii creşteau sănătoşi, învăţau bine.
Până-n ziua când a contactat o gripă oarecare. Seara a luat o aspirină, a băut un ceai şi s-a culcat. Dimineaţă nu se putea mişca: într-o formă rară de acţiune, celulele albe au atacat proprii neuroni, distrugându-i ca pe duşmani, se pare că au interpretat greşit compoziţia chimică a virusului, asemănătoare cu tecile care învelesc neuronii.
Boală autoimună, fără leac şi fără speranţă.
Dar ceea ce voiam să vă spun e altceva: omul ăsta luptă cu o boală ce are efecte ciudate. Trebuie să i se aspire saliva la fiecare 20 de minute, altfel se poate sufoca! Nu reuşeşte să înghită nimic, este alimentat cu un tub, direct în stomac. Fizic este blocat.
I-a rămas o singură mână pe care reuşeşte un pic s-o ridice, foloseşte efectiv un singur deget. Cu degetul ăla scrie la computer, are un blog personal şi a scris până acum trei cărţi. Cu mâna aceea a pictat şi a făcut o expoziţie de pictură.
Blestemă aparatura modernă care nu l-a lăsat să moară, are îndoieli şi temeri. Dar îndoielile şi temerile au fost scrise, c-un singur deget, urmă şi semn al vieţii lui.
Pentru cei care se simt deznădăjduiţi la hopurile vieţii: e normal, e omenesc, dar amintiţi-vă că aveţi, totuşi, zece degete.
Articol scris de Liliana Angheluță