Când am divorţat, cu mulţi ani în urmă, nu-mi lipsea decât liniştea.
Existau două tabere: cea a vecinelor binevoitoare, cu şorţ dinainte, batic strâns legat la ceafă şi mâini zdravene, de femei care scutură totul în fiecare zi.
Şi mai exista bineînţeleasa tabără personală, formată din neamuri apropiate sau rude aproape necunoscute.
Când ţi-e bine şi ai vrea să-ţi bată un prieten la uşă… nu te caută nimeni, când eşti în spital ţi-aduc toţi flori şi portocale pe care, oricum, n-ai puterea să le mesteci.
Aşa şi la divorţ.
Toţi se pricep să te critice, să dea sfaturi, să judece şi să pună sentinţe. Numai liniştită să nu fii.
Mama-mi spunea:
-Ţi-am zis eu că greşeşti? Ţi-am zis eu că nu-i de tine? Na, acu’ ce faci? Cum o scoţi la capăt? Cine crezi că te-ajută? Eu?
De ce nu s-or abţine mamele să scoată ochii? Chiar dacă au avut dreptate… experienţele se fac pe pielea proprie şi, dacă dau greş, fiecare-şi învaţă lecţia.
Tata îmi spunea:
-Te-ai grăbit să faci copchii! Acum să te văd cum îi creşti. Punct.
Măcar el punea punctul. Eu nu, niciodată, ascultam şi mi se părea că mai bine stăteam cu fostul soţ.
Tabăra vecinelor era mai dulce, dar căutau să intre în sufletul meu cu forţa. Uneori, când treceam pe drum, simţeam privirile lor pline de milă din aia untoasă, mă simţeam nevolnică, dac-aş fi mers mai încet m-ar fi chemat să-mi dea de pomană.
Câte una îndrăznea:
-Draga de tine, am auzit că ţi-e foarte greu, numai Dumnezeu ştie fiecare ce duce! Tare-mi pare rău de tine, aşa de tânără şi frumoasă… că numai 10 luai la şcoală şi uite! Dacă nu-i noroc, nu-i şi pace!
Mă căina de mi se făcea milă singură de mine.
Altele-mi povesteau divorţurile lor, unele mă-ntrebau:
-Da’ ce-ţi făcea de l-ai lăsat? Ce-ţi făcea, fată? Umbla beat pe drum?
Ascultam istorii, că şi lor nu ştiu ce le făcuseră bărbaţii, înşiră-te, mărgărite, zi după zi.
Şi terminau, invariabil:
-Eh, lasă, găseşti tu pe cineva! Să-ţi refaci viaţa!
O femeie divorţată, care umblă lelea prin lume, chiar cu copii de mână, e de neconceput. Scopul vieţii ar fi refacerea ei în permanenţă. Dregerea. Lipirea cioburilor.
Vecina din stânga casei, mai înfiptă, trecea direct la subiect:
-Caută-ţi, fată, un bărbat! Trebuie să-ţi refaci viaţa, repede. Să ai rostul tău.
Eu rost aveam, de linişte aveam nevoie. Dar asta nu. Nu ţi-o dăruieşte nimeni.
Articol scris de Liliana Angheluță