Sau poate aşa am fost dintotdeauna!
E câte unul care se uită la tine de sus când îţi cauţi vreun loc de muncă, se vede că simte mirosul de prost, adică lipsa banilor. Şi-atunci tu, cel în cauză, te faci mai mic, simţi cum privirea lui îţi analizează şi ce-ai mâncat c-o seară-n urmă!
În funcţie de ceea ce vede va şti că te vei mulţumi cu orice, că eşti disperat şi gata să accepţi chiar muncă la negru şi prost plătită, numai să ieşi din starea aia. Vezi câte o cucoană prin magazinele alimentare, îşi umple căruciorul cu bunătăţi în timp ce tu te uiţi de trei ori la preţul unei tăviţe cu carne tocată.
Şi, în timp ce tu mai pui patru mere într-o pungă şi scoţi unul, să fie mai puţin la cântar, ea se uită la tine cu coada ochiului, să vadă dacă ţi-ai dat seama că nu are problemele tale.
Da, ţi-ai dat seama şi te simţi din nou umilit aşa, de viaţă în general, şi-ţi spui singur că eşti prost, că n-ai ştiut sau n-ai putut să faci mai mult. Şi-ţi mai spui singur că tu, măcar, ai fost cinstit, că ceilalţi cine ştie cum au câştigat banii. Cu asta te mai linişteşti, dar iar începi să te iei singur la palme, că n-ai ştiut să profiţi vreodată de vreo situaţie.
Deh, cam asta e!
Cine n-are bani în buzunar e prost, privit de sus şi umilit. Aţi observat că la ăi bogaţi nu prea ridică nimeni tonul? Ia mergeţi într-o fabrică, să vedeţi ce ţipete primesc muncitorii-n piept! La asta mă tot gândesc acum, dar, pe de altă parte, mi-amintesc că cele mai liniştite momente din viaţa mea au fost la ţară, ori la soacră-mea ori la soacrele altora.
Se-ncropea un borş de zarzăre, se scoteau trei fire de ceapă din grădină, se frământau gogoşi şi toată lumea era mulţumită.
Chiar şi fără bani în buzunar!
Articol scris de Liliana Angheluță