La Festivalul Diasporei, prezenţii s-au aplaudat între ei, au stabilit contacte şi viitoare întâlniri.
Se pare că spre binele nostru!
Domnul Ponta, la un moment dat, a afirmat că noi, cei plecaţi, ne vorbim ţara de rău.
Cică!
Anumite lucruri, da, le spunem: că salariul minim nu ajunge la 200 euro, că pensia bătrânilor se-nvârte tot pe acolo.
Suntem nevoiți s-o facem: italienii, englezii şi alţii nu-și explică ce-i cu noi în ţările lor. Parc-am fi invazie de lăcuste!
Unul chiar credea că la noi e război şi că fugim văzând cu ochii.
E război, da! Zilnic! E o luptă teribilă cu sărăcia.
Şi pleacă lumea.
Mai povestim, da, despre guvernele noastre care au tot distrus şi au tot vândut.
Povestim despre cum ni se duce ţara de râpă, despre cum se-nchid fabrici, despre impozite şi taxe de 70%, despre mari combinate închise şi despre terenuri agricole vândute pe nimic.
Asta ca să ştie oamenii de ce-am venit în ţara lor.
Povestim că în spitale nu sunt medicamente, că trebuie să vii cu algocalminul de acasă, că sistemul sanitar nu asigură nici bătrânilor gratuitate, povestim că tinerii, după ani mulţi de şcoală, emigrează şi ei.
Povestim că laptele, uleiul şi pâinea cea de toate zilele costă la fel ca aici. Şi ei, străinii, nu contenesc să se minuneze:
– Cum adică să coste la fel dacă salariul e de 200 euro! La preţuri egale ar fi trebuit salarii egale! Lumea n-are din ce trăi. De asta pleacă, domnii mei!
Aici, departe, povestim tuturor despre Eminescu, despre Brâncuşi, organizăm întâlniri culturale, încercăm să menţinem spiritul românesc şi să-l facem cunoscut tuturor. Fără nici un leu din partea statului român.
Cică ne vorbim ţara de rău, dar o iubim mai mult de când am plecat. Ne-a rămas limba română culcuş de seară, moale şi cald. Ne-a rămas gândul că ne vom întoarce.
Între timp, domnilor, puneţi odată ţara asta pe picioare!
Sincer: ştiţi ce spun sau cred străinii când ne văd atât de mulţi?!
Că n-avem ce mânca la noi în ţară!
Şi parcă nu-s departe de adevăr!
Articol scris de Liliana Angheluță