Muncim de-o viaţă, da!
Şi spunem mereu sau gândim că atunci când vom ieşi la pensie vom face şi vom drege!
Că vom avea timp să citim mai mult, că vom trăi aşa, fără ceas deşteptător şi fără şef!
Liberi şi sănătoşi!
Care pensie? O vom avea oare?
În 1967 a fost interzis avortul, printr-un decret care urmărea creşterea natalităţii. Începând deja din 1968 numărul de copii veniţi pe lume a fost de trei ori mai mare decât în anii precedenţi. În următorii 20 de ani România a crescut demografic, ajungând până la 23 milioane de locuitori.
Acum suntem 19.
E sărăcie, avorturile sunt multe şi copiii care se nasc, puţini.
Cuplurile tinere, cei născuţi în preajma revoluţiei sau imediat după nu au curaj să aducă pe lume copii; de abia se descurcă ei, un sfert din populaţie trăiesc de azi pe mâine.
Se preconizează că peste ceva timp, prin 2030, atunci când “decreţeii”, cum au fost numiţi copiii ce s-au născut după decretul lui Ceauşescu, vor ieşi la pensie, acea pensie ia-o de unde nu-i!
Pentru că natalitatea continuă să scadă, mortalitatea să crească şi emigraţia să sporească!
Va fi nevoie de un procent important de tineri care muncesc pentru a asigura fondul de pensii.
Dar România îmbătrâneşte pe zi ce trece.
La acea dată, care nu-i chiar atât de departe, vor fi 10 milioane de bătrâni şi doar câteva de tineri.
Ce e de făcut?
Bunăstarea poporului nu a fost pe lista de activităţi a politicienilor noştri de până acum.
Poate de acum încolo, dar ar trebui să se grăbească!
Copiii, da, se nasc, dar sunt puţini!
Şi e păcat! Pentru sufletele lor şi viaţă netrăită, dar şi pentru România, care se vede deja singură, cu toiag în mână, fără sprijin şi fără zâmbet.
Se spune că cine n-are bătrâni, să-i cumpere!
Pe noi nu va da nimeni nici un leu! De unde?
Articol scris de Liliana Angheluță / foto de Nicola d’Alessio