Adică divorţată şi cu doi copii!
Eu una, nici nu-mi puneam problema! “Cin’mă ia” era însă un gând al tuturor.
Vecine binevoitoare cu şorţul dinainte şi baticul strâns legat la ceafă, gospodine, deh! Mătuşi care şopteau din vârful buzelor şi, mai ales, mama! Cu toate femei aşezate, serioase, nu de-alde de-astea, divorţate şi fără căpătâi!
Ar fi fost în stare să mă trimită înapoi, numai “ să am un rost”! Părea că viaţa nu ar avea sens fără un bărbat alături. Trebuia să demonstrez mereu că e un fleac să creşti copii. Numai să nu aud comentariile lor.
Mi-amintesc că odată, înainte de un Crăciun, cumpărasem două păpuşi, le ascunsesem bine. Am fost întrebată cât au costat. La răspunsul meu s-a auzit un strigăt:
– Cââât?! Ţi-am spus eu că nu va fi uşor!
După un an, alte păpuşi, aceeaşi întrebare. Am crezut că reuşesc să-nduplec balaurul cu şapte capete. Am spus o cifră la jumătate din cea reală. Nimic! Acelaşi ţipăt, aceleaşi comentarii.
Nu mi-a fost greu să cresc copii. Lumii da!
Mie mi-a fost drag. Lumii nu!
Ar fi fost mult mai uşor dacă lumea asta m-ar fi lăsat în pace! Dar nu! O femeie divorţată, cu copii, a fost şi va fi mereu stigmatizată, ca şi cum ar avea vreo boală cumplită, ca şi cum ar fi pătat obrazul familiei, care oricum e departe de a fi curat.
Indiferent câţi ani trec, indiferent că acea femeie munceşte cât trei bărbaţi la un loc, va auzi mereu :
– Mulţumeşte lui Dumnezeu dacă te ia cineva aşa cum eşti!
– Dar cum sunt?
– Cu copii!
Noroc că noi, mame divorţate, nu ne punem problema asta.
Pentru că cine nu ne ia…nici nu trebuie luat!
Articol scris de Liliana Angheluță