Bunica o făcea mereu primăvara şi mărturisesc că eu nu m-am învrednicit s-o fac vreodată.
Ne-a luat un pic viaţa pe dinainte, ne-am bucurat de hamburgeri şi alte chestii ciudate, uitând că tot ce-i simplu e şi sănătos.
Aşa că mi-am amintit ce făcea ea şi cum dregea ca să iasă o ciorbă de legume numai bună, acrită cu corcoduşe.
Mai întâi curăţa toate legumele, să le aibă la îndemână, în castronel, spălate şi gata să le adauge în oală.
Într-o crăticioară punea la fiert, separat, vreo două mâini de corcoduşe în apă cât să le acopere.
Şi-n timp ce verzăturile astea se muiau, ea toca vreo două cepe, tăia fin un morcov şi le punea în oala de ciorbă în care adăugase mai înainte o jumătate lingură de sare.
Punea la fiert şi vreo doi – trei cartofi tăiaţi cubuleţe, o mână de păstăi şi, dacă avea, o mână de boabe de mazăre.
Lăsa la foc domol şi, din când în când, încerca să vadă dacă s-au fiert legumele ei în oală. Între timp, corcoduşele se crăpau, deveneau moi şi sâmburele era uşor de îndepărtat. Atunci le dădea prin sită, practic strecura deasupra unui castronel şi freca verzăturile prin sită, să iasă pulpa şi să rămână în sită doar sâmburii şi cojiţele.
Când legumele erau fierte adăuga bulion sau roşii, zeama de corcoduşe şi tăiţeii făcuţi de ea dintr-un ou şi niţică făină.
Uneori făcea “zdrenţe”, adică bătea un ou cu un praf de sare, adăuga puţină făină şi lua cu furculiţa, trecând rapid în oala cu ciorbă. Se formau firişoare, “zdrenţe” le numea ea. La urmă de tot tăia un pic de leuştean şi pătrunjel, închidea focul şi dădea lovitura de graţie adăugându-le şi pe ele în oală.
Nu mai spun că mâncam din castronele din lut, colorate şi îmbietoare.
Corcoduşele se găsesc şi la tarabe, la piaţă, şi dacă se întâmplă să fi fost culese cu vreo două frunzuliţe, adăugaţi-le în ciorbă, dau un gust lejer amărui, de primăvară şi soare, de ierburi aromate şi sănătate curată.
Articol scris de Iuliana Zamfir
Sursa foto: Retetecalamama