Mărturisesc că ştiam unele lucruri despre Constantin Bâncoveanu, dar altele nu. Sau poate mi s-au şters din memorie.
Cum se împlinesc 300 de ani de la moartea sa, vă propun să-l pomenim acum măcar prin aducerea aminte.
Domnitor al Ţării Româneşti între 1688 – 1714, principe umanist, cu o largă deschidere spre cultură, spre şcoală, spre educaţie, apărător al păcii şi al credinţei, diplomat de seamă. Acesta ar Constantin Brâncoveanu, dar personalitatea sa poate fi descriă în zeci de moduri.
Cei 26 de ani de domnie ai săi au fost ani buni, de înflorire culturală şi echilibru.
A deschis multe şcoli în spaţiile unor mănăstiri, şcoli în care se studia în slavonă dar şi în română. A deschis Academia Domnească din Bucureşti, convins fiind că o naţiune puternică trebuie să aibă bazele solide ale unei bune educaţii, ceea ce îmi aduce aminte că-n toate perioadele istorice bune ale României, cultura a fost la mare preţ.
Antim Ivireanul i-a fost alături în toate marile sale proiecte, inclusiv în deschiderea unor tipografii în diferite oraşe din principat. Începeau să se tipărească cărţi în limba română – prima ediţie tradusă a Bibliei a fost terminată la sfârşitul primului său an de domnie.
Domnitorul a sprijinit religia ortodoxă, a apărat identitatea ei, a ridicat mănăstiri şi biserici – Horezu, Polovragi, etc. – a apărut un nou stil arhitectonic, care a fost adoptat la nivel naţional și anume stilul brâncovenesc.
A fost o perioadă de linişte şi pace câştigată cu diplomaţie!
Eram o ţară bogată, dar căreia i se mărea tributul, din ce în ce mai mult.
Pe 17 martie 1714 a primit scrisoarea de mazilire din partea turcilor şi, împreună cu întreaga sa familie, a fost obligat să părăsească Bucureştiul şi să se prezinte la sultan, la Constantinopol.
Au fost azvârliţi imediat în închisoare, torturaţi timp de 4 luni. În ciuda acestui fapt, au păstrat acea demnitate unică a omului curat în faţa răului.
Turcii voiau bani, aur, dar nu numai.
Voiau să se convertească la islamism !
Prinţesele au reuşit să se elibereze, dar Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi, împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu, au fost decapitaţi.
Întrebat pentru ultima oară dacă sunt de acord să-şi salveze viaţa renegându-şi Dumnezeul său, domnitorul a negat şi şi-a îndemnat fiii: “ Fiţi puternici, am pierdut tot ce-aveam pe lume, să ne salvăm sufletele!”
Corpurile, după decapitare, au fost aruncate în apă, spre pierderea oricărei urme. Au fost recuperate de către creştini şi îngropate în insula Halki.
Mai târziu, în 1720, prinţesa Maria, soţia sa, reuşeşte să aducă corpurile la Bucureşti şi să le înmormânteze cum se cuvine la Biserica Sf.Gheorghe Nou, iar ziua de 16 august intră în istoria ortodoxiei ca sărbătoare a Sfinţilor Martiri Brâncoveni.
Pentru noi, oamenii din societatea modernă, viaţa lui Constantin Brâncoveanu este un îndemn.
O construire.
Viaţa lui mărturiseşte că un conducător care-şi iubeşte ţara, o poate înflori!
Iar noi, cei mici, dar mulţi, avem datoria de a ne opune răului, de a nu ne resemna, de a nu ne pleca spinarea în faţa puterilor nedrepte.
Avem datoria, așa cum ne îndemna Brâncoveanu, de a ne salva sufletele.
Şi ţara.
Articol scris de Liliana Angheluță