Trăim în două lumi simultan.
Nu contează unde ne-a dus viaţa, în ce ţări îndepărtate, România face parte din noi şi locuim acolo, prin gânduri şi prin limba română.
Avioanele doar acolo se-ndreaptă, vântul de acolo vine, maşinile cu număr de România tocmai pleacă acasă, seara se încălzesc telefoanele de atâta vorbă, sute de mii sau milioane de români verifică ce fac copiii rămaşi în ţară sau părinţii.
Ce să facă, bine, zic ei, aşteaptă pachetele cu daruri şi bunătăţi de sărbători.
Cam ăsta e Crăciunul diasporenilor: cu mult timp înainte începe goana după dulciuri, jucării, cămăşi, pulovere, şosete, orice poate fi de folos este cumpărat. Cadourile adevărate sunt puţine sau nu sunt. Pachetul în sine e darul cel mare, iar în pachet poate fi şi detergent, zahăr sau brânzeturi.
O doamnă din Italia m-a întrebat, curioasă, dacă în ţară la noi nu se găsesc alimente, văzuse o româncă ce cumpărase de-ale gurii şi declarase că vrea să le pună în pachet. Cum să explici că-n ţară nu-şi permit mai nimic şi că orice ar primi e binevenit? Cum să spui, fără să te simţi umilit de situaţie, că-n ţara ta uleiul costă mai mult ca-n Italia, deşi salariul e de minimum trei ori mai mic.
Că bătrânii noştri nu-şi doresc parfumuri sau brăţări, ci papuci călduroşi, conserve şi brânzeturi. Din pensia mică nici biscuiţi nu-şi pot lua, anumite lucruri par un lux, deşi nu sunt.
Crăciunul diasporei e ăsta, bucuria de a face bucurii celor de acasă, gândul că prin plecarea ta i-ai ajutat să trăiască mai bine, să-nfrunte dificultăţile mai uşor.
În rest, aproape că nu contează. Indiferent unde am fi în acele zile de sărbătoare, unii la o biserică ortodoxă, alţii la prieteni etc, nimic nu poate înlocui aerul de Crăciun de acasă.
Nu, nu mai doare, mulţi dintre noi s-au obişnuit. Dar, după ce pachetele au ajuns şi toată lumea s-a bucurat, diasporenii se-ntreabă, invariabil:
– O să mai apuc să stau acasă de Crăciun?
Articol scris de LilianaAngheluță