Când nea Ion s-a întors din război a găsit un oraș speriat de bombe, plin de ruși, cu multe văduve și prea puțină pâine.
A făcut și el ce s-a priceput, s-a mulțumit la început cu supă de legume și nu înceta să mulțumească Domnului că-l lăsase în viață.
Muncea pe ici, pe colo și, când se simțea cu buzunarul mai plin, își permitea să bea un pahar cu bragă de la un negustor ambulant.
Îi plăcea. Îi plăcea și când negustorul a deschis o crâșmă, după puțin timp, într-un colț de stradă.
Lumea începea să se destindă, să zbârnâie, casele se reparau, copiii începeau să se nască și văduvele să se uite în jur cu atenție.
Dar bărbații aveau ochi pentru văduve de abia după ce ieșeau din crâșma lui Bobârcă, braga era puțină acum acolo, în schimb erau nelipsite țoiurile de țuică galbenă, halbele cu bere și, mai rar, sticlele cu vin.
Purtătorii de pantaloni nu cereau o sticlă cu vin, li se părea mult, li se părea că-s mai puțin risipitori dacă luau doar un pahar cu țuică.
Atât că nu se mulțumeau doar cu unul, mai cerea unul, apoi mai intra un prieten care oferea un rând de bere.
La ieșire, se pișau toți în spatele unui stâlp, păziți de câinii vagabonzi ai străzii.
Uitau de toate.
De Stalin, de Petre Groza, de Rege, de foame și de pantofii scâlciați în care intra apa atunci când ploua.
Învățaseră să supraviețuiască și asta le era de ajuns.
Crâșma lui Bobârcă a rezistat și naționalizării comuniste, nu știu cum au făcut, mai era în oraș un cofetar atât de bun că nici membrii de partid nu au vrut să-l închidă, a continuat toată viața să facă prăjituri extraordinar de bune în laboratorul din casa proprie și să le vândă pe ascuns, dar cu poarta deschisă oricui vroia să cumpere.
Atât că-n fața crâșmei era mai multă veselie decât în fața cofetăriei private.
Bărbații mai cumpărau covrigei sărați, să meargă mai bine berea, fumau în tihnă și jucau table cu rândul, adică cine câștiga rămânea la masă.
Unora nu le păsa de nimic, plecau la muncă dimineață, la întoarcere se opreau la Bobârcă, stăteau pe acolo vreo două ore, seara se duceau acasă, mâncau, se culcau și se trezeau ca să plece la muncă.
Când a trebuit să voteze cu adevărat nici nu știau ce-i cu ei.
Le era indiferent cine conduce țara, reușiseră ei să supraviețuiască unui război, unei dictaturi, nu le mai păsa de cine-i la putere.
Decât dacă ar fi dat un rând de țuică.
Și unii chiar dădeau…
Articol scris de Liliana Angheluță