Nu mi-e uşor să vorbesc cu Ana Barton, face parte din mine, e ca şi cum aş vorbi cu inima mea în momentele de linişte. E ca şi cum mi-aş răscoli sufletul şi l-aş întoarce pe dos ca să găsesc tăcerile sau luminile care mi-au schimbat viaţa.
Câteodată, des, mi se face dor de dor, m-apucă un chef de mai bine şi de mai frumos; în astfel de momente citesc repede din Mamifer sau din Prospect de femeie, mă liniştesc.
- Ană, nu ştiu alţi cititori cum fac, cum reuşesc să gestioneze emoţiile, dar eu nu pot citi mai mult de câteva pagini scrise de tine fără să mă opresc. Închid cartea şi mă transform în interior, mă gândesc. Ştiai asta, ştiai că literatura pe care o scrii are rol cathartic?
O să zici că-s nebună, iar eu n-o să te contrazic, mi se-ntâmplă și mie, la recitire să am emoții, chiar să plâng. Și să nu te gândești acum că mă trezesc noaptea și-mi citesc cărțile, vorbesc despre lecturile publice. Eu scriu din cap, ca toți oamenii, dar scriu cu cerneală și cu apă. Apa vine din suflet, chiar dacă nici eu nu știu exact unde-și are izvorul. De unde să știu eu ce e-n sufletul meu? Ce, sunt Dumnezeu?
De liniștit, mă liniștesc însă doar citindu-i pe alții. Bunăoară, pe tine, Liliana. „Cireșe amare“ mi-e o carte de căpâtâi în sensul propriu: o țin aproape de pacea mea, lângă inimă.
- „Ieşise-n calea sufletului meu,/ aiurea, din trotuare, Dumnezeu!”( Nichita Stănescu)
Ştiu că în fiece dimineaţă, în timp ce mergi pe stradă, te însoţeşti cu Psalmul 22. Unde găseşti cel mai mult oglindirea lui Dumnezeu în viaţa reală?
Peste tot, Liliană, fiindcă peste tot o caut. Și-n iarbă, și-n scoarță, în asfalt, în piatră, în mâna omului și-n furia lui, în durerea lui, în, ei, aici ține-te bine, în ceea ce mulți numesc superficialitatea lui. Cred că nu este-n puterea omului să se dezdumnezeiască.
Și apropo de Psalmul 22, e considerat psalm de înmormântare, e cel pe care-l vedem recitat prin filme când se-ngroapă oamenii. Pentru mine, e psalm de viață, eu așa-l simt, așa-l trăiesc, așa-l rog. Când el mi se desface în fiecare zi, mă gândesc la cele care mă apasă, la cât de mărunte sunt, la cum mă las eu apăsată de ele, de lucruri, de situații, la cum nu mă văd pe mine din cauza mea.
- Citindu-te, am aflat cu bucurie că iubeşti ţiganii, evreii şi toţi excluşii unei societăţi care se vrea luminată, dar e departe de a fi. Văd cu tristeţe că tocmai românii, care la rândul lor au emigrat sau primesc ajutor din afara ţării, manifestă rasism. Cum îţi explici şi cum crezi că s-ar putea vindeca boala asta sufletească?
Vezi tu, eu nu cred că omul poate exclude omul. Tu îmi vei spune acum să mă uit și jur, să văd că poate. Dar știi cum este? Puterea cea adevărată este a bunului, a binelui. Răul nu vine din putere, ci tocmai din lipsa ei. Știi, noi toți avem prejudecăți, toți avem tare, toți suntem tributari educației pe care am primit-o, pe care ne-am dat-o, pe care ne-am însușit-o, dar suntem tributari și vremurilor în care trăim. Istoria, veche sau recentă, este acum doar preocuparea cercetătorilor ei sau a celor pasionați de ea. În lipsa cunoașterii istoriei, omul e cumva suspendat chiar și în contemporaneitatea lui, dar și în istoria personală.
Altă cale de vindecare decât aceea de a reînvăța că „aproape“ este și substantiv, nu doar adverb, nu cunosc.
- Din ce fântână nesecată îţi vin cuvintele? Oamenii timpului nostru şi-au abandonat propriile fântâni, folosim aceleaşi cuvinte, vocabularul e redus la cel strict folositor vieţuirii zilnice. Tu de unde bei apa vorbelor?
Nu toți oamenii timpului nostru, Liliană. Nu toți, dar mulți. Trăim o viață pe repede-nainte, prea mult din ceea ce ne hrănește este la repezeală. Timpul ne-aleargă, noi îl alergăm, la rându-ne, nu mai avem vreme să ne vedem, să ne gustăm, mângâierile noastre sunt grăbite, săruturile sunt din vârfurile buzelor sau chiar mimate, cărți nu mai avem vreme să citim, dar consumăm știri. E bine să fim informați, e foarte bine, numai că din cauza consumului excesiv de știri ne-am îndepărtat de artă. Am uitat că literatura nu e știre, îi întrebăm pe scriitori, pentru că, nu-i așa?, mediul online ne facilitează asta, dacă ei scriu despre viețile lor, dacă sunt ei în cărțile alea. Pur și simplu am uitat de personaje, de ficțiune. Desigur, scriitorul este în toate cărțile lui, dar literatura nu are cum să fie o știre, literatura este artă, adică viață verosimilă. E ficționalizarea vieții reale. Așa cum o sculpură, oricât de realist ar fi realizată, nu va fi niciodată modelul însuși.
Cuvintele sunt pentru mine ființe, Liliana. Făpturi. Le iubesc și asta e tot.
- „Jurământ de rătăcire” este o carte despre rădăcini şi dragoste. Pe noi, pe cititori, ne va îmbogăţi şi lumina. Dar tu ce simţi? Publicarea unei noi cărţi nu e şi o durere, precum cea a naşterii, nu e ca şi cum s-ar rupe copilul din carnea ta spre a fi dăruit lumii?
Nu. Pentru mine, durere nu este. Nici cu nașterea nu-mi seamănă și să știi că am născut normal, rapid, cu toate durerile-nainte, fără epidurală. Chiar m-am gândit de câteva ori dacă voi supraviețui acelor dureri. Dar iată că se fac la toamnă 15 ani de-atunci.
Știi, Liliana, am un nemaitrăit sentiment de rotund acum. E primul meu roman și-l simt ca pe o sferă, seamănă întru câtva cu acea corcodușă de pe copertă, cu umbra ei cu tot. Nu degeaba cartea are această fotografie pe copertă. Abia aștept să țin cartea în mâini, s-o simt. În prima noapte, poate chiar în primele nopți, o să dorm cu ea. Cartea asta e cineva pentru mine, nu ceva. E cineva care a ieșit din mine, da, dar care a rămas în mine cu totul. E, într-un fel, o naștere nenăscută.
Îți spun ție, dar să nu mai spui nimănui: o iubesc. Și am emoții uriașe pentru ea fiindcă, deși eu am scris-o, odată lansată, are viața ei, viață care nu depinde deloc de mine. Îi doresc ca viața ei să fie mai lungă decât viața mea.
Mulţumim, Ana Barton, pentru răbdare, dragoste şi cuvânt!
Interviu realizat de Liliana Angheluță