Mi-am iubit ţara mai mult atunci când am lăsat-o în urmă.
Mi-amintesc că priveam gardurile dărăpănate şi sătenii adunaţi la colţuri de stradă; mângâiam în gând fiecare piatră şi sărutam fiecare frunză.
Plecarea din ţară m-a ajutat să înţeleg cât de mult sunt parte a ei; frumuseţea lumii noi nu mă fericea, dimpotrivă, nu încetam să mă gândesc că locul meu e dincolo, departe, lângă gardurile dărăpănate şi lângă frunzele acelea mişcătoare-n vânt tăios.
Mult timp m-am simţit trădată, ca şi cum ţara asta a mea nu m-ar fi vrut.
Nu ne-a vrut pe mulţi dintre noi.
Milioane de români au plecat unde au văzut cu ochii nu pentru un trai mai bun, nu pentru a se îmbogăţi, ci pentru a-şi creşte copiii şi ajuta părinţii.
Mult timp am fost supărată pe gardurile alea, că erau dărăpănate!
Am simţit cu toţii cum ni se-nchidea uşa-n spate şi părea că drum de întoarcere nu mai e.
Acum mi-a trecut.
Dragii din ţară nu ne-au uitat, nici noi pe ei.
Nu ne-a putut opri nimic, am ieşit în stradă, fiecare unde a putut, ne-am strâns unii în jurul altora şi am reuşit să schimbăm roata.
Am văzut ochii umezi ai celor care au votat în afara ţării!
Am simţit cum vibra aerul în jurul fiecăruia dintre noi! Mulţi se fotografiau la ieşire, zâmbeau fericiţi, convinşi că bătaia lor de inimă imprimată acolo, pe o hârtie, va fi de folos.
Am văzut iubirea de ţară pe feţele tuturor!
A fost un vot contra baronilor locali, a hoţilor politici şi a bătăii de joc naţionale.
Cu năduf şi ochii spre cer am spus:
– Gata! Ajunge!
Cea mai mare victorie de după căderea comunismului a fost conştientizarea faptului că putem să ne luăm viaţa în mâini.
Revoluţia interioară continuă!
Cu spor şi chef de treabă, că multe mai sunt de făcut!