Nu mai are rost să vorbim despre situaţia sistemului sanitar din România.
Unele spitale, puţine, au un minimum de aparatură şi personalul te tratează cum trebuie, dar în majoritatea lor nu există nici măcar mănuşi de unică folosință şi eşti tratat ca un gunoi.
Chiar dacă dai bani.
Banii se dau mai mult ca să nu ţipe la tine, bolnav fiind, să nu te jignească, să nu te umilească, pentru că dacă spitalul n-are de nici unele… tot n-au ce să facă.
O internare într-un spital românesc devine o traumă.
Şi, nu de puţine ori, se pierd vieţi care ar fi putut fi salvate cu uşurinţă în alte ţări.
De aceea mulţi emigranţi preferă să-şi aducă rudele în ţările europene unde sunt stabiliţi, cunoscând calitatea serviciilor sanitare locale.
De ce anume este nevoie pentru asta?
În primul rând de un card european de sănătate. Se obţine uşor, în maximum 7 zile lucrătoare. Se face o cerere la casa de asigurări de sănătate a oraşului de reşedinţă din România.
Cardul are o valabilitate de 6 luni.
Un alt pas important este ca persoana care are nevoie de îngrijiri medicale să-şi facă reşedinţa în ţara în care pleacă şi să fie înscris ca membru de familie.
Tratamentele obişnuite sunt decontate în mor normal, anumite operaţii sau tratamente mai complicate pot avea costuri care se susţin împreună cu statul român.
Am cunoscut români care şi-au adus în Italia mamele şi le-au operat la coloana vertebrală, la genunchi, erau femei amărâte, venite de la ţară, cu oasele zdrobite de munca unei vieţi întregi.
Şi mi-amintesc şi acum zâmbetul uneia dintre ele când am întrebat-o cum se simte şi cum a fost în spital.
Era din Panciu.
Doar patru zile de spitalizare, coloana refăcută, îmi povestea despre cum au venit la ea la pat tot felul de cadre medicale care au ajutat-o să meargă, au alinat-o şi încurajat-o.
Ea nu înţelegea nimic, dar îşi dădea seama din zâmbetul lor că e pe mâini bune.
Aşa cum ne-am dori să fim şi-n România.
Articol scris de Liliana Angheluță