Tanti Veta era vecina mea din dreapta casei.
Ne despărţea un gard de sârmă, era ca şi cum am fi locuit oarecum împreună.
Ne admiram roşiile una alteia şi cântam fiecare-n legea ei, în timp ce udam roadele pământului: ea – muzică populară, eu – cântece folk, că eram mai tânără.
Bărbat-su era cam tăcut, relativ timid, de-abia saluta şi nu stătea niciodată la taclale.
Dar în casă cică-i scotea peri albi.
Într-o zi, tanti Veta povestea cu năduf şi răbufneli cum l-a drăcuit ea bine pe Constantin al ei, cum i-a spus tot ce-i venea la gură, să se-nveţe minte să n-o mai sâcâie.
Ne-am minunat şi eu şi maică-mea ( aşa stau femeile de vorbă, în grup organizat) de curajul ei.
Noi, obişnuite genetic să respectăm bărbatul de lângă noi, să nu jignim, să nu -i vorbim urât, că doar el e capul familiei!
Şi chiar ai avut mata curajul ăsta? Şi el ce-a spus?
Da’ ce, fato, ori m-a auzit? Că eu am ieşit colea-n grădină, m-am apucat de smuls buruiana şi i-am spus aşa, cu capu-n pământ, tot ce-aveam de spus! Da’ m-am răcorit !
Oamenii ăştia au îmbătrânit împreună, bodogănindu-se prin grădină.
Putem gândi că o astfel de viaţă te umple de frustrări, putem spune că e o mare minciună să stai astfel alături de un om, o viaţă-ntreagă!
Dar nu greşea Constantin atât de rău încât să merite altfel.
Iar tanti Veta, cu înţelepciune ţărănească, ştia că dacă dai amar, amar primeşti.
Şi mai ştia că nici ardeiul nu-i bun prea iute, aşa că înmuia limba după caz şi după anotimp.
Mai o salată de plivit vara, mai un lemn de tăiat iarna, şi-au crescut copiii şi nepoţii până când au uitat că ar mai fi fost şi certuri în tinereţea lor.
De-acum, rotiţele funcţionau ca unse, treburile parcă se făceau singure şi fiecare ştia ce anume îl supără pe celălalt.
Oricum, pentru caz de forţă majoră, stratul de ceapă n-a lipsit niciodată din grădină. Şi era plasat mereu strategic, în spate de tot, aproape de gard.
Articol scris de Liliana Angheluța / sursa foto. www.jurnaldemandra.blogspot