David Raggi ar fi trebuit să împlinească 27 de ani în curând.
N-a fost să fie.
Era un tânăr la locul lui, cu suflet şi idealuri. Lucra ca voluntar pe ambulanţele de Cruce Roşie şi studia.
S-a aflat în momentul nepotrivit într-un loc nepotrivit, adică exact când un alt tânăr, fără idealuri şi fără suflet, ieşi dintr-un bar, însângerat, cu o sticlă spartă în mână.
David nu avu altă vină decât că îi ieşi în cale.
Prima ştire era că un beţiv a tăiat jugulara unui tânăr italian. Mi-a stat inima pentru acea viaţă curmată neaşteptat şi nedrept. Primul gând a fost să verific apoi dacă asasinul era român. Nu, era marocan.
Mă ruşinez de fiecare dată când vreun român fură, tâlhăreşte, ucide!
Mi se pune o pată pe suflet, simt nevoia să mă justific, să spun că eu nu sunt aşa, dar simt privirile bănuitoare ale unora. Pentru că e foarte uşor ca o tragedie, într-o ţară plină de emigranţi, să se transforme într-o mişcare rasistă, într-o campanie de ură.
Acum, după asasinarea lui David, mi-a fost ruşine pentru noi toţi, pentru toţi emigranţii.
E urât, e foarte urât! Milioane de oameni care muncesc şi-şi văd de treaba lor se simt puşi la colţ de gestul violent al unuia.
Tatăl lui David a primit o delegaţie de marocani din oraş, oameni ruşinaţi care au prezentat condoleanţe familiei şi au exprimat teama că vor fi şi ei judecaţi greşit.
Dar el, cu lacrimi în ochi, a spus că un neam nu poate fi judecat pentru fapta unui singur om şi că nu va accepta ca această moarte să fie instrumentalizată de către rasişti.
David a fost ucis. Mare păcat.
Asasinul putea fi american, polonez sau italian.
Fapta contează, nu naţionalitatea răufăcătorului.
Dar eu nu mă pot abţine să nu gândesc: “Bine că n-a fost român!”
Articol scris de Liliana Angheluță / sursa foto : www.umbria24.it