Când eram mică mă uitam la cărţi ca la icoane.
Apoi am început să le citesc.
Coperţile lucioase, pozele colorate şi mirosul de tipar mă duceau în alte lumi, cu moşneguţi, pisici şi prinţi nu neapărat frumoşi, dar mereu curajoşi şi drepţi. Au şi poveştile rostul lor, te învaţă despre ce e bine şi ce e rău, zmeii şi lupii sunt răi, scufiţele şi iezii nu.
Mai târziu am început să citesc legende, adică poveşti cu un fir de istorie înăuntru. Legende despre zeii din Olimp, despre cavalerii mesei rotunde, despre Tristan şi Isolda, iarăşi despre bine şi rău.
Apoi am început să iubesc voievozii români, citeam şi răsciteam despre Ştefan cel Mare, Mihai Vitezul, despre Mircea cel Bătrân şi despre curajul lor.
Aveam monografii în mica mea bibliotecă, le răsfoiam şi alegeam fragmentele favorite, bătălii faimoase în care au învins alături de tot neamul românesc.
Mă înfoiam în pene de parcă aş fi fost şi eu acolo.
Am fost şi când i-au tăiat capul lui Mihai Viteazul şi când a fost ucis Brâncoveanu. L-am iubit pe Cuza, l-am admirat pe Bălcescu, l-am respectat pe Iorga. Am ascultat ce-mi povestea bunica mea despre Regele Mihai, prin ea l-am iubit şi eu.
Ştiam că e undeva în lume, că e bun, că a fost victima regimului, că i s-a pus pistolul la tâmplă şi că a fost ameninţat cu moartea studenţilor arestaţi. Când întrebam mai multe, bunica tăcea, mă făcea să pricep că e un secret, că despre asta nu se vorbeşte.
Nu se vorbeşte, dar se iubeşte.
Şi i-am iubit pe toţi, mă simţeam o prelungire a tuturor acestor eroi, a acestor sfinţi ai istoriei.
Apoi a venit vidul.
Sunt ani de zile de când mă ruşinez în faţa lor, mă simt ram netrebnic al unui copac măreţ.
Nu ştiu ce eroi au copiii de azi, ce cărţi citesc şi pe cine respectă.
Dar cred că iubesc aceiaşi domnitori, aceiaşi oameni aleşi.
Pentru că alţii n-au mai fost.
Articol scris de Liliana Angheluță