Era o femeie simplă, o ţărancă care te privea drept în ochi şi te-njura în faţă dacă meritai.
Tot dacă meritai îţi dădea şi oul de sub găină, se apuca repede să frământe turte, spărgea câteva nuci, scotea de la butoi un litru de vin roşu şi te făcea să te simţi iubit şi pricopsit de-aşa dragoste.
Nu putea să sufere puturoşii satului, veneau mereu cu cerutul ba de una, ba de alta:
- Auzi, fată, Maria din colţ are patru copchii! Mă trezesc într-o zi că vine unu’ cu săru’mâna, să-i dau două cepe să pună mă-sa în sarmale. După vreo juma’de oră, hop altul, să-ntrebe dacă nu cumva pot să le dau orez, mai trece un pic vine şi-al treilea, că să-i dau o varză! Pe-al treilea l-am gonit, păi tu-ţi faci sarmalele din munca mea? Că vara stau pe şanţ de vorbă în loc să-ngrijească de ceapă şi de altele! Nu au ruşine, putorile naibii!
N-o duceai cu vorba şi nu se plictisea să te pună la treabă. Că vizitele erau bune, dar doar dacă puneai colo mâna pe sapă sau udai grădina, în viaţa ei nu avusese nici zi liberă, nici vacanţă. Porcii, găinile, porumbul şi toate treburile casei nu dau timp liber.
Nu putea suferi proştii, oamenii care călcau de două ori în acelaşi loc şi n-aveau spor la nimic:
- Fă, eu m-am zbătut singură-n viaţă şi tot ce vezi am făcut cu mâna mea, am călcat lut, am cărat căpriori, am ţesut la război şi-am umplut casa de pături şi preşuri, n-am stat cu deştu-n gură! Şi pe timpul foametei m-am suit în tren şi m-am dus în Oltenia, n-am venit acasă fără un sac de fasole şi unul de porumb.
Avea doar doi ani de şcoală, era război, sărăcie şi lipsă, nu era timp de studiat, cât să ştii să citeşti oleacă şi-atât:
- Două clase am, atât. De s-a mirat nepotu-meu că mai ştiu definiţia propoziţiei. El era corijent la română! Auzi, cade mâncarea pe ei când deschid frigiderul şi el e corijent. Două clase am, atât, dar dacă studiam mai mult deveneam împărăteasă, aşa sunt de deşteaptă!
Despre carte nu vă spun mai mult, o găsiţi în librării! De ce-am scris-o? De dragul ei şi a tuturor acelor ţărani amărâţi şi chinuiţi la care nu se gândeşte nimeni.
Şi care, prin plecarea lor, lasă satul românesc pustiu de suflet, de înţelepciune şi tradiţii.
- Fă, când oi muri să mă-mbrăcaţi cu costumul ăla verde şi să mă bociţi pe drum, să nu mergeţi degeaba-n urmă, vă văd eu într-un fel sau altul, trebuie să fie pe undeva o găurică să mă uit ce prostii faceţi!
“Împărăteasa” de Liliana Nechita (Angheluță) apărută la editura Humanitas, 2017
Comandă cartea online de pe libhumanitas.ro