Pe vremea aia nu pricepeam prea mult, doar miroseam…
Bunica gătea la o sobiţă cu plită şi mâncarea se înăbuşea încet şi fără zor. Cartofii, cu puţină ceapă, se aureau în tigăiţă şi parfumul ne aduna din grădină, de la joacă; mai făcea gulaş cu zdrenţe de ou bătut şi făină, m-aş fi uitat la nesfârşit cum se-nchegau firişoarele de hrană.
Şi, cum mama n-avea răbdare, bunica era singura care ne făcea clătite: cum le punea în farfurie, cum dispăreau! Pretextam că aia-i ruptă, că ailaltă-i cam brunetă şi, la sfârşit, când aveam burţile pline, o lăsam să umple restul cu gem de vişine.
Mi-amintesc că jucam cu ea “din Oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic! Şi pe coada lui scria: te iubesc pe dum-nea-ta!” Ultima silabă cădea mereu pe pieptul ei, că ştiam cum să pornesc ca să cadă aşa.
Bunica cosea, făcea lenjerii de pat la comandă, mă punea uneori să-i ţin materialul de capete ca să taie frumos şi drept cu foarfeca, după măsură.
Atunci mirosea totul a pânză nouă, foşnitoare, pânză care n-a mai atins piele de om. Dintr-o cutie plină cu desene înviau flori, pitici şi ciupercuţe; cu hârtie indigo copia desenul şi apoi broda, cu aţă colorată şi inimă bună.
În timp ce cosea, mă-ntreba:
- Pe care să ţi-o spun?
- Pe aia cu turtiţa!
Aveam mereu răspunsul pregătit, povestea cu turtiţa moşului îmi plăcea cel mai mult.
Cred că de-atunci am rămas cu plăcerea de a asculta şi scrie despre oamenii simpli, nu despre vedete.
Mi-au plăcut mereu ţăranii, moşneguţii înţelepţi şi fetele harnice. Nu m-au interesat nici prinţii şi nici fasoanele.
Acum s-au schimbat vremurile, lumea aleargă de colo – colo, nu mai e timp nici de privit în sine, darămite-n jur. Vă place, desigur, să vă ştiţi copilul la un curs de vioară sau la unul de desen, îl înscrieţi şi-l duceţi peste tot, să fie deştept, educat. Sau poate vă place doar să-l ştiţi aproape, în camera alăturată, chiar dacă-şi strică ochii la ecranul calculatorului.
Ţineţi minte doar că tot bunicile ştiu să spună cele mai frumoase poveşti şi că vor dărui nepoţilor mult timp, cât n-au avut în tinereţe pentru voi.
Iar de la şcoala asta a lor, copiii n-ar trebui să lipsească, mai ales că nu rămâne deschisă o veşnicie.
Articol scris de Liliana Angheluță Sursa foto: ves.ro