Copiii emigraţi, copiii care trăiesc între două lumi.
Au deschis ochii în România, au învăţat acolo să pună un pas înaintea altuia, au priceput că la gâza aia mititică şi zorită se spune “furnică”, au aflat că 2 + 1 fac 3, au început să-nţeleagă că dacă salută frumos vecinii, cineva îi va lăuda…apoi a venit un vânt puternic care a măturat tot ce ştiau până în acel moment.
Da, îi chinuia dorul de părinţi, ar fi vrut să doarmă seara în braţele mamelor, calde şi dulcege, cu miros de bun.
Da, se simţeau singuri, parcă o teamă cumplită îi cotropea, gândeau că vor fi uitaţi, că părinţii nu-i mai iubesc de vreme ce-au plecat departe.
Da, se bucurau când primeau pachet cu jucării pe care altădată n-ar fi îndrăznit măcar să le ceară, se bucurau să mănânce bunătăţi pe care, altfel, nu le vedeau niciodată pe masă!
Dar n-ar fi putut să le aibă pe amândouă: bunătăţi şi părinţi alături?
Nu, în România de azi, cu peste 2000 de fabrici închise, cu o agricultură individuală, unde aratul costă mai mult decât căruţa de porumb pe care reuşeşti s-o scoţi toamna…nu, în România celor mulţi nu e posibil.
Vor trece luni, ani de sfâşieri şi lacrimi până când, alături de familie, vor învăţa repede că la “câine” se spune “ cane”, că la acea gâză harnică se spune “ formica”, vor trebui să-nveţe repede şi din mers Leopardi, nu Eminescu, munţii Apenini, nu Carpaţi, împăraţii Romei, nu Ştefan cel Mare.
Copii care se zbat să se adapteze, să nu rămână corijenţi, copii care descoperă aici, departe, că au acces la piscine, la lecţii de dans, la cursuri de pictură, lucruri de neimaginat în ţară.
Sunt bine.
Merg înainte pe o stradă pe care n-au ales-o ei.
Atât că, uneori, îşi amintesc de leuşteanul din faţa casei, de gogoşile umflate şi tăvălite-n zahăr dulce, îşi amintesc că parcă “dincolo” nu era nevoie să demonstreze nimic nimănui.
Ce vor face mai târziu?
Nu ştiu nici ei: cetăţeni români, crescuţi mari în lumea largă.
Greu de crezut că se vor mai întoarce.
Între timp, strada pe care n-au ales-o a devenit a lor.
Articol scris de Liliana Angheluța