Trăim pentru copii.
La un moment dat, când apar pe lume direct în braţele noastre, toate gândurile noastre merg spre ei.
Alăptarea, teama pe care o simţim când sunt bolnavi, grija să nu-şi facă rău atunci când încep să meargă şi să tragă de tot ce-i înconjoară, modul în care se lipesc la pieptul nostru, cum ne îmbrăţişează cu mânuţele lor şi vorbele pe care ni le spun ne unesc şi mai mult, fac din copii raţiunea noastră de a exista pe lume.
Ne gândim ce anume să le pregătim de mâncare, urmărim cum traversează strada şi ne informăm discret asupra prietenilor, atunci când cresc. Pentru că da, cresc, la un moment dat nu prea mai putem să-i luăm în braţe, nu mai pun mare preţ pe ciorbele noastre, încep să iasă cu prietenii în oraş şi să nu-ţi mai povestească tot ce li se-ntâmplă.
Tu, mamă, încă te mai zbaţi să le arăţi că fără tine nu s-ar descurca, încerci să controlezi, să ştii pe unde umblă şi ce fac, le dai sfaturi pe care nu le cer şi-ţi bagi nasul în toate.
Vrei ca acea legătură ombilicală să nu se rupă. Dar ei au zburat între timp. Ăsta a fost rostul nostru şi, brusc, ni se pare că nu mai avem altul.
Multe femei spun:
-N-am avut încotro, îmi plăcea să desenez – de exemplu – dar a trebuit să întrerup când s-a născut băiatul.
Aici greşim, unele nu-şi mai continuă studiile, altele nu se mai ocupă de pasiunile lor, fie că se cheamă muzică, pictură sau croitorie.
Se mai întâmplă şi cazuri când tot ele reproşează copiilor în caz de neascultare:
-Pentru tine am renunţat la tot!
De parcă ei ar fi cerut asta.
Oricum, aceste femei trăiesc în jur de 20 de ani doar ca mame, refuzându-şi orice alte bucurii şi dedicându-şi viaţa doar oalelor cu ciorbă şi rufelor de călcat.
Pentru a se trezi mai târziu fără un sens, fără un vis, cu viaţă netrăită şi neştiind de unde să mai înceapă.
Cum se poate evita?
Făcându-i pe toţi să înţeleagă că nu sunteţi dispusă să renunţaţi chiar la orice, nici măcar pentru rolul de mamă.
Articol scris de Liliana Angheluță