Emigranţii României îşi ţin sufletul în genţile lor, mai mari, mai mici…
Cred că sunt puţini cei care nu-şi duc permanent copiii, în vreun buzunar…!
Eu, cel puţin, am o lume întreagă cu mine!
Şi nu mă-ndur s-o las! Unde? Oriunde ai fi..nimic nu e al tău! Nici pământul pe care-l calci!
Da, ne-am adaptat, muncim, vorbim alte limbi, respirăm alt aer, dar România e în noi şi-n genţile noastre.
Pline cu amintiri!
Să vă povestesc ce-mi duc pe umăr:
– două scrisori de-ale copiilor mei – s-au ros hârtiile, s-au şters literele, s-au mototolit colţurile! Dar eu ştiu ce scrie acolo şi fără să le desfac;
– o iconiţă fără chip…era a Sfintei Maria şi mi-aminteşte de bunica mea – bună mai era şi Maria se chema! Și mai îmi aminteşte de ortodoxismul nostru cu tămâie şi lumină umilă;
– o scrisoare de la mama – îmi spune acolo să am grijă de mine – iar eu mă gândesc mereu cum să am eu grijă de ea!
– două fotografii;
– o castană mică, adunată de pe trotuarul străzii mele de acasă, din România;
– două mărţişoare – pe aici nu se găsesc, așa că de teamă să nu le rătăcesc, le port cu mine mereu…
Geanta mea e grea! De suflet! În curând ar trebui să-mi iau alta. Mai mare!
Aş vrea să adaug un zbor de avion, o căruţă cu cai, cuşma unui ţăran şi zarva din piaţă, vreo două versuri, vârful unui plop, câteva seminţe de măr…
Dacă aş putea împături România bine – bine…aş pune-o toată-n geanta mea!
Articol scris de Liliana Angheluță