Mi-era dor de Irina, aş fi vrut să stăm de vorbă pur şi simplu, fără microfonul acela în mijloc, ca două femei oarecare.
Aşa c-am întrebat-o câte ceva pentru că, oricât aş fi de departe, Irina e mereu alături.
Simt asta!
Reuşeşti să rămâi imparţială în faţa poveştilor de viaţă pe care le transmiţi?
De ce trebuie să împărţim mereu realitatea în tabere? Corect ar fi să răspund că sunt mereu de partea adevărului, nu? Dar ar fi un clişeu pe care nu doar că nu l-ar crede nimeni, dar m-ar face să pufnesc în râs până şi pe mine. Asta pentru că adevărul, fie el şi imuabil, are feţe, gesturi, taine care de multe ori nu vin din vorbele pe care aleg oamenii să le împartă cu tine, vin din privirea lor, din felul cum îşi mişcă ochii sau îşi caută un sprijin în privirea ta. Singura virtute pe care încerc să nu o pierd este aceea de a fi onestă şi, dincolo de convenienţe şi politeţe, de a spune mereu ceea ce cred cu adevărat. Multele poveşti, destine, fizionomii existenţiale, sau cum vrei sa le spui vieţilor celor pe care i-am întâlnit, m-au învăţat să nu judec, doar să încerc să înţeleg. Indiferent cât de absurd pare totul câteodată.
2) Un jurnalist e ca un duhovnic, aude de toate şi simte durerea tuturor.
Ce anume şi cât porţi din ceea ce auzi, din mărturii şi din privirile celor cărora le iei interviuri? Oamenii pe care-i întâlneşti ajung să facă parte din tine sau reuşeşti să te îndepărtezi, tocmai pentru a nu purta poveri?
Cred că asta este mai degrabă o întrebare pe care o poţi pune unui chirurg care are în mână viaţa ta sau unui judecător care urmează să comunice o sentinţă. Jurnaliştii nu sunt decât hârtia de turnesol care devine amprentă pentru vorbele altora. Şi când spun amprentă, da, pentru mine asta presupune că rămâne acolo multă vreme. Probabil că meseria de jurnalist cerne sau aşează în domenii distincte şi ziariştii. Cei care se conectează rapid la evenimente devin o curea de transmisie a informaţiei, fac actualitati. Unii, care sunt reflexivi, întorşi spre cercetare şi dotaţi cu răbdarea de a lăsa timpul să modifice situaţii sau să certifice decizii, ajung să semneze documentare. Alţii, dotaţi pentru comunicarea directă, stăpâni pe emoţiile lor fac programe în direct. Cei care nu-s niciunul dintre acestea mai au o şansă. Să le pese de oamenii cărora le pun întrebările, să îi adopte cu dramele sau bucuriile vieţii lor şi apoi să le folosească atât cât să devină ei mai întregi, mai curioşi, mai înţelepţi. Sper din toată inima că fac parte din ultima categorie.
3) Ai spus într-un interviu că ţi-ar fi plăcut să fii pilot de avion. Muntele are vreo legătură? E ca şi cum ai zbura fără să te desprinzi de pământ? Muntele vindecă?
Muntele hrăneşte, uneori cu iluzii, alteori doar cu oxigen, dar verticala lui reuşeşte să corupă. Norii devin personali, par aproape, te rup de pământ. Şi să fii cu capul în nori din când în când nu cred că dăunează nimănui. Să vindece? Poate doar de vanităţi mărunte, da.
4) Te-ai simţit vreodată ca un emigrant în propria ţară?
Şi astăzi, când m-am uitat la ştiri. Uneori mi se pare că lumile paralele în care trăiesc românii, politicienii şi publicul, generaţiile, oamenii din categorii sociale diferite, cei cu mize orgolioase, resemnaţii, şamd nu se întâlnesc nicăieri şi niciodată. Şi asta ne face pe toţi refugiaţi în realităţi diferite.
5) Cât suflet se pune în meseria ta? Care e proporţia între cerebral şi vibraţie ca să reuşeşti să transmiţi exact esenţa lucrurilor?
Pui sufletul pe care îl ai, că de unde nu-i, doar ştii, nici Dumnezeu nu cere. Nu cred că se poate vorbi de proporţii, nu stă nimeni să judece, pur şi simplu există echilibru între informaţie, imagine, voce, ritm. Din punctul meu de vedere, sufletul nu trebuie să lipsească dacă vrei ca mesajul să fie credibil şi omenesc, oricât de puternică este uneori drama relatată, secunda de respiraţie reală, nealterată de montaj sau prelucrări anterioare. Şi, pe cât se poate şi unde se poate, se va adăuga puţin umor.
6) Ţi se pare uneori că trebuie să te-ntorci într-un loc, c-ar mai fi ceva de spus?
Da, sunt poveşti, unele chiar fără sfârşit, la care merită să revii, chiar de mai multe ori. Iar pentru mine, tu eşti una dintre ele.
7) Ai vrea să ai un clopot de sticlă cu care să-ţi protejezi copiii de toate relele lumii? Clopotul e acasă la tine deja, acolo, la munte?
Deocamdată este viaţa într-un oraş mai mic, aproape de energia unei mănăstiri şi a unor oameni frumoşi. Mai departe mi se pare imposibil să controlezi ceva, tot ceea ce e în puterea ta de părinte este experienţa. Şi asta trebuie dată mai departe, poate îi va feri pe copii de greşelile pe care le-ai facut tu, de judecăţile tale uneori strambe. Aşa, poate vor ajunge să găsească ei clopotul care sa-i apere pe termen lung.
8) Ştii că schimbi lumea în care trăim? Că fiecare vorbă sau imagine modifică ceva în mentalitatea unora? Ce-ai mai vrea să schimbi?
Mi-ar plăcea să spun că da, dar sunt prea lucidă ca să risc. Lumea poate fi schimbată doar de mase critice sau de vizionari. Eu sunt un om obişnuit, fac o meserie ce manipulează uneori suflete. Sper doar că n-am făcut rău, binele e greu de estimat, răul însă e nemilos. Ce-aş vrea să schimb? Măcar indiferenţa unuia sau altuia şi tot ar fi o misiune adevărată. Nu mai cred că puterea cuvantui mai este atât de mare, spaţiul public, şi în el includ şi internetul, este inundat de cuvinte, aşa că pariul este să alegi ce contează cu adevărat, mesajul corect, nuanţat, nedisimulat. Intoxicările pe teme xenofobe, identitare, bigote, nihiliste devin atât de persuasive încât să lupţi împotriva lor a devenit neproductiv. Şi asta ne izolează în bule personale, cu oameni care rezonează la fel cu noi, ceea ce, repet, înseamnă, din păcate, tot un fel de emigrare.
Interviu realizat de Liliana Angheluță
Sursa foto: Irina Pacurariu