Stau în spatele ușilor închise.
Sau ies un pic pe drum dimineața devreme, merg încet până la piață, la farmacie și se întorc acasă, în fața televizoarelor.
Asta cât mai pot merge, după o anumită vârstă și o treaptă e greu de urcat, darămite patru etaje în blocurile fără lift. Privesc lumea de la fereastră, din spatele perdelelor și, rareori, primesc în vizita vecina de scară, sătulă și ea de tăcerea din jurul ei.
Mai schimbă o vorbă, tot despre medicamente și despre cât e de greu de trăit, își promit că cine va ieși în oraș mai repede va cumpăra un pic de salată verde în plus, planifică ieșirea la cimitir, la aprins lumânări și cam atât.
Ușile se închid.
Cei de la țară se mai iau cu câinii, cu pisicile și găinile din bătătură, mai ies la poartă, dar nu se mai aventurează pe străduțele neasfaltate și pline de noroi după ploi. Media de viață a românilor este cea mai mică din Europa, se trăiește până în jurul vârstei de 72 – 75 de ani.
E și mai greu acum, după ce mulți au copii în afara țării, chiar dacă ei trimit bani pentru medicamente și lemne sau pentru facturi, le-ar trebui o mână de ajutor, nu acceptă ușor o persoană străină în casă. Ei sunt generația care a construit blocurile în care trăiesc acum, oameni muncitori, harnici, neobișnuiți cu trândăveala, își suportă durerile și bolile și au grijă să iasă din casă dimineața devreme, să nu împiedice lumea grăbită.
De câteva ori au auzit ceva de genul ”hai mai repede, moșule, că-ntârzii la muncă” , s-au dat la o parte speriați la faimoasa replică ”uite-o și pe asta, o caută moartea acasă și ea a ieșit să ne strice nouă ziua!” Știu că nu sunt respectați, știu că ar fi meritat să le fie mai bine, au mâinile bătătorite și nici un leu deoparte.
Medicamentele nu sunt gratuite sau, ca să apuci, trebuie să fii norocos.
Ei nu prea sunt.
La spital ajung târziu, știu că e mai bine să nu dai pe acolo, să te tratezi cu gălbenele și cu ceai de ceapă, fac mai bine decât bacteriile alea de care au auzit mereu.
Și apoi, n-ar suporta să fie jigniți și pe ultima sută de metri, așa că stau ascunși, în spatele perdelelor și privesc lumea aceea care n-ar fi existat fără ei.
Articol scris de Liliana Angheluță