Maria îmi povesteste cum vestea lui a venit ca un șoc, ca un duș rece într-o zi caldă de vară.
Era imobilizată, incapabilă să înțeleagă afirmația lui, cuvintele grele, reci și dure care îi zgâriau urechile.
A sunat atât de hotărât: Te părăsesc, viața cu tine nu mă mai împlinește, sunt derutat, nu te mai iubesc.
– Te-ai îndrăgostit de altă femeie?
A fost singura întrebare care i-a venit atunci în minte. El a privit-o intens în ochii, asigurându-se că ceea ce urma să spună va fi atât de credibil, încât ea se va rușina de acest gând dureros care îi venise in minte. Nervos, dezgustat de întrebarea ei și vizibil deranjat i-a spus că este nebună și incoerentă, că el nu ar putea să o trădeze vreodată. A fost singurul lui răspuns.
Nu i-a reproșat nimic, nu i-a explicat nimic, tot ce avea de spus s-a redus la o propoziție. Simplă dar profundă, apoi a plecat iar ceața s-a așternut peste sufletul ei, exact ca peste o dimineață rece de toamnă.
A petrecut următoarele zile gândindu-se la ce îi spusese soțul ei. Casa era goală iar tăcerea îi sfășia sufletul. Omul cu care îsi petrecuse ultimii ani din viață, cel care îi jurase credință și iubire eternă tocmai o părăsise, fără nicio explicație, fără niciun motiv palpabil sau poate pe baza celui mai bun motiv? Pentru el, iubirea dispăruse…dar pentru ea, iubirea era vie și dureroasă.
Când te-ai decis de unul singur să lași iubirea să moară? Să mă părăsești în sufletul tău? Să mă uiți în locul unde trebuia să fiu pentru eternitate? Când?!
Erau întrebări nerostite, întrebări fără răspuns, el nu îi dăduse dreptul la replică sau la reacție. A fost direct și concis, lăsând-o pe ea să își imagineze cum altcineva îi furase ceva ce îi aparținuse și trebuia să îi aparțină doar ei până când moartea urma să îi despartă.
Nu putea accepta în mintea și sufletul ei, ideea că îl pierduse. Prima fază a fost șocul, si-a luat liber de la serviciu și a stat închisă în casă, rememorând fiecare clipă pe care o petrecuse alături de bărbatul vieții ei. Iubirea nu putea să dispară își spunea încurajându-se singură, spunându-și că este o pasă proastă și că se va reîntoarce acasă, în brațele ei.
Zilele treceau, dar el nu revenea. Știa că nu poți să te joci cu inima unui om, dar el nu era orice om. El era sufletul ei, viața ei, era totul. Se decisese să lupte, nu vroia să renunțe fără luptă.
Și-a făcut programare la coafor, și-a reînoit rapid garderoba, și-a făcut un plan de recucerire a soțului ei care o abandonase. Era timpul să se pună în valoare, să învețe să se iubeasca și să se aprecieze, să își ofere ei ceea ce îi ceruse lui.
Iubire….!
Nu mi-a dezvăluit strategiile la care a apelat, pentru a-si readuce soțul înapoi, mi-a spus doar atât: ‘’Draga mea, să nu crezi un bărbat care îți spune că nu te mai iubește! Cu atât mai puțin când acel bărbat e omul cu care ți-ai petrecut o mare parte din viață, omul căruia i-ai fost și ți-a fost fidel, și cu care ai format o legătură pe care lipsa timpului sau lipsa de implicare a deteriorat-o pe parcursul anilor. Omul care ți-a oferit cele mai frumoase clipe și care te-a făcut să râzi când sufletul îți plângea.
Să nu crezi până nu verifici!
Iubirea nu dispare, peste ea se așterne deseori praful. Tot ce trebuie să faci e să evaluezi cu sinceritate relația, să cauți să comunici, oricât de dureros ar fi și să redevii femeia de care s-a îndrăgostit. Eu am crezut în forța relației noastre și i-am dat șansa să renască!’’
Pentru mine, Maria este exemplul că dacă iubirea există, orice e posibil. Credința și dorința fac lucrurile să funcționeze. A luptat și și-a readus soțul rătăcit unde îi era locul.
Lângă ea!
Tu cât de departe ești dispusă să mergi pentru omul pe care îl iubești?
Articol scris de Ioana Mădălina