Anca lua numai 10 la şcoală, câte un 8 stârnea deja o mică furtună-n familie, iar un 7 devenea o tragedie.
Tat-su o privea sever şi-i sigila biblioteca personală cu leucoplast, nu mai avea voie să citească Creangă, Jules Verne sau Cavalerii d’Artagnan. Degeaba îndrăznea ea c-un fir de voce să explice că nu din cauza cititului a luat 7, era inutil, mă-sa sărea şi ea cu gura şoptită:
-Fir-ai tu să fii, uite ce-ai făcut, l-ai supărat pe taică-tău! Nu vreau eu ceartă-n casă din cauza ta!
Aşa că fata tăcea şi seara dezlipea încetişor leucoplastul roz şi urât de pe geamul vitrinei cu cărţi, îşi lua tiptil una şi citea la lumina chioară a unei veioze mici, ascunse sub plapumă.
Anca lua numai note bune, dar fiecare greşeală, oricât de mică, era pedepsită aspru sau îşi lua porţia de cicăleală grozavă, aşa, cam o jumătate de oră de morală doar dacă întârzia 10 minute pe drumul de la şcoală spre casă.
Nu trebuia să se joace cu copiii din vecini:
-Să nu te prind c-aduci copii în curte, pe nesimţiţii ăia cu gură mare să nu-i văd! Şi nici tu n-ai ce căuta la ei, stai acasă şi pune mâna pe matematică, mai bine!
Anca nu avea voie să se suie pe gard, nu avea voie să se caţere-n pomii din grădină, nu avea voie să meargă cu bicicleta singură, doar cu tat-su alături, nu avea voie să iubească, nici nu se vorbea despre asta în casă.
Ea trebuia să fie cuminte, să-nveţe bine, să gospodărească pe lângă casă şi atât.
Ar fi trebuit ca educaţia asta să-i fie de folos, ar fi trebuit să fie ca un îngeraş, fără păcate şi fără doruri personale.
Dar Anca era doar o fată oarecare, crescuse fără să-şi julească vreodată genunchii, era ţinută zdravăn de mână mereu şi nu putea nici măcar să cadă.
Şi-ntr-o zi, Anca se–ndrăgosti de-un nenorocit care-o considera “a lui”, nici el nu-i dădea voie să facă altceva decât ce spunea el.
Era posesiv şi fetei i se părea normal, doar aşa fusese şi tat-su, nu?
Nu, Anca nu a fost niciodată fericită cu adevărat, nu i s-a dat niciodată voie să fie, nu-şi julise niciodată genunchii şi nu se ridicase niciodată, plângând de durere, din praful drumului.
De asta spun: lăsaţi copiii să fie copii, lăsaţi-i să vadă cu ochii lor cum se desparte răul de bine! Lăsați-i să-nţeleagă viaţa fără cicăleală, să cadă, să aleagă şi să se ridice singuri pentru a-şi găsi drumul cel fără de pietre.
Articol scris de Liliana Angheluță