Sau “the spoonman”.
Aşa e cunoscut Mark Tudose în lumea întreagă, creaţiile lui împodobesc casele şi sufletele oamenilor de pretutindeni, majoritatea turişti care au trecut prin Sighişoara şi n-au plecat cu mâna goală, ci măcar c-o lingură purtătoare de poveşti.
Mark e un tânăr născut şi crescut în Bucureşti, cu îndeletniciri normale tuturor celor din marile oraşe.
Dar şi cu norocul de a avea un bunic, profesor de sculptură şi lucru manual, atât de mult iubitor de tradiţii încât decide să se întoarcă în satul natal.
Înconjurat de lingurile, cănile, cuierele cioplite de bunic, văzând mâinile lui modelând lemnul, Mark a fost atras de meşteşug, de simboluri.
Ai lăsat capitala în urmă şi te-ai mutat într-o căsuţă din Sighişoara. Ce anume a declanşat hotărârea asta?
-Am fost invitat la un târg al creatorilor populari, am participat cu câteva obiecte, n-am vândut mare lucru dar mi-a plăcut evenimentul. După puţin timp, la alt târg, m-am prezentat şi cu nişte linguri decorative, trecuse ziua aproape fără să vând nimic, tocmai ce-mi strângeam lucrurile să plec dar un grup de turişti spanioli s-a oprit să admire lingurile mele cioplite. Le-am spus povestea lor şi le-am explicat simbolurile, le-au cumpărat pe toate. Atunci am priceput că treaba asta e sensul vieţii mele, că trebuie să merg mai departe şi să fac ce-mi place, şi anume să spun poveşti transpuse-n lemn. M-am mutat imediat la Sighişoara şi am început să lucrez cu singura pânză de traforaş pe care o aveam.
Şi acum?
-Acum am două galerii de artă, lucrez alături de soţia mea, Raluca, împărţim dălţile şi pasiunea. Sculptez şi mă gândesc des la bunicul meu, prefera lemnul de tei, îl numea “fildeş de Bărăgan”.
Dar tu ce lemn preferi şi ce simboluri îţi sunt mai dragi?
-Prefer şi eu lemnul de tei, dar mă bucur şi când lucrez în lemn de prun, când sculptezi nu ştii niciodată ce culoare va avea lemnul care îşi dezgoleşte sufletul sub mâna ta. Cât despre simboluri, prefer cele solare, lumina e creaţie şi pace. În lucrările mele apar des motive zoomorfe, mai ales păsări, dar şi motive geometrice, reprezentări ale curajului, ale dragostei, ale vieţii în general.
Poveştile tale însoţesc lemnul sau lemnul poartă-n sine povestea?
-Lemnul ascultă inima omului şi o povesteşte. Lemnul ştie să-şi caute singur rădăcinile, motivele sculpturilor mele sunt ale artei transmise din generaţie în generaţie de ţăranii români.
Care-ţi sunt planurile de viitor acum?
-Mă uit cu nostalgie la fotografii mai vechi, de acum 10 ani, de când îmi vindeam lingurile cioplite pe stradă, pe o măsuţă. Am crescut între timp. Avem un copil care urmăreşte cu atenţie gesturile mele când lucrez, stă cuminte acolo şi priveşte. Voi continua ceea ce fac, vreau să creez căniţe de lemn şi alte obiecte, toate cu suflet şi toate cu gândul că cineva va asculta povestea lemnului sculptat de mâinile mele.
Noi, cu siguranţă, am ascultat-o!
Interviu realizat de Liliana Angheluţă
Sursa foto: Mark Tudose