Am 64 de ani şi mărturisesc că de 63 de ani tot mă chinui degeaba pe pământ.
Cu siguranţă şi-n primul an de viaţă am avut destule de tras, numai că nu-mi mai amintesc.
Cea mai veche amintire a mea e de când începeam să merg, eram agăţată de două mâini, una-n stânga şi alta-n dreapta, probabil mama şi bunica, ştiu doar că eram teribil de necăjită pentru că nu reuşeam să văd bine cum merg ele, nu-nţelegeam ce anume trebuie să pui mai întâi în pământ: vârful piciorului sau călcâiul.
Au trecut ani de atunci şi tot n-am învăţat ce anume trebuie să fac să mai şi plutesc oleacă, nu numai să dau în greu. Degeaba am fost atentă la toţi, cuminte când eram mică, liniştită ca om mare, numai de bombăneli, ţipete şi palme peste viaţă am avut parte.
Când eram mică treceam din una-n alta, ba se-mbăta tata, ba mă pocnea mama, nu era zi să nu se-ntâmple ceva cu mine, să nu plâng. Când m-am măritat mă bombăneau toţi, palmele se-nmulţiseră, banii erau puţini şi lacrimile multe.
Degeaba le-am făcut eu pe toate.
Nimeni n-a fost mulţumit sau poate că da, le făceam viaţa mai bună tuturor, într-un fel sau altul. Dar eu mulţumirea aia n-am simţit-o, la mine ajungeau numai reproşurile.
Din partea tuturor.
Am 64 de ani şi m-am plictisit.
De când mă ştiu umblu pe drum cu sacoşe-n mână, grele mereu, cartofi mai ales şi pâine, rareori ulei şi zahăr. Nu prea înţeleg unde s-a dus viaţa mea şi de ce n-am putut trăi altfel.
Aş fi vrut să fiu mai ocrotită, să mi se mulţumească uneori, să mă simt aşa, mai doamnă. Mă numesc Nadia şi, dac-aş putea să dau timpul înapoi, aş şti să pun piciorul în pământ acum.
L-aş pune şi-n prag, să afle toţi că Nadia asta are o viaţă care e doar a ei.
Nu ştiu dacă mai am timp acum, am de gând să-ncerc de azi înainte să merg mai dreaptă pe drum, să înalţ capul, să-mi cumpăr ceva frumos doar pentru mine, să-nvăţ să spun “nu” cui trebuie şi când trebuie.
Măcar la 64 de ani merit, nu?
Articol scris de Liliana Angheluță