Sunt născută în comunism, dar nu-mi păsa prea mult pe vremea aia, a început să-mi pese când a trebuit să leșin pe la cozile la pâine și la zahăr.
Aveam numai un pic peste douăzeci de ani, era să nasc primul copil la coadă la cartofi, și nici n-aveam de gând să plec de acolo dacă nu se speria vânzătoarea.
Când mi-am adus copilul acasă de la maternitate luaseră ăștia lumina, prin urmare l-am desfășat să văd cum e și l-am admirat la lumina unei lumânări.
A mai trecut ceva timp, a venit Revoluția, ne-am bucurat și am început din nou să sperăm.
Nu așteptam miracole, desigur, am fost și ușor de dus de nas, cu toate bunătățile în magazine cine se mai gândea la altele?
Când ne-am săturat de blugi și unt și am privit în jur începea deja să fie prăpăd.
Salariul era mic, problemele de zi cu zi mari, la un moment dat fata mea, prima născută, cea admirată la lumina lumânării mi-a spus:
”Lasă, mamă, ai să vezi că va fi bine, trebuie să ai răbdare, peste vreo doi – trei ani va fi bine!”
Căuta să mă încurajeze, vedea că atunci când aduc salariul părea un teanc mare de bani, împărțeam împreună pe categorii, atât la lumină, atât la chirie, atât la butelie, rămânea puțin de tot pentru hrană și nimic pentru cărți sau altceva.
O singură dată am plâns, când din puținul ăla ne-a mai și tăiat, venea criza, dar noi trăiam dintotdeauna în ea așa că nu ni se părea mai importantă decât cea din alte perioade.
Din când în când, copilul mă încuraja, între timp glumeam cu ăștia doi – trei ani!
Nici gând să se termine lanțul lor.
După o perioadă urma alta. Apoi m-am resemnat, ne-am resemnat cu toții cred, fiecare a început să privească spre vecinul care trăia chiar mai rău și să spună că-i e bine în comparație cu acela.
Și vecinul privea la rândul lui în spatele său și spunea că și lui îi este bine.
Despre politică declaram că nu ne interesează, ” facă borș acolo, că de aia-s plătiți”!
Uite așa am ajuns să nu mai avem speranțe, să nu ne mai pese nici de alții și nici de noi.
Până într-o zi, răbdarea asta are și ea o limită și, la un moment dat, dacă te uiți în spate nu mai vezi pe nimeni, trăiesc toți atât de rău că nici nu ai cu cine să te compari.
Mi-a trecut viața așteptând binele.
Mi-a trecut așa, din doi în doi.
Articol scris de Liliana Angheluță