Vreau să vă scriu despre un muzeu şi despre o carte: “Spitalul de copii nebuni” este o carte scrisă de Alberto Gaina, jurnalist italian care s-a documentat mulţi ani înainte de a face public ceea ce se întâmpla în ospiciile de nebuni, acum închise în Italia.
În România încă mai sunt, mărturiile citite m-au făcut să mă gândesc la ceea ce se poate întâmpla la noi, în instituţiile de stat, căci ştim bine că nici bolnavii normali n-o duc bine în spitalele României.
Nu vreau să-mi imaginez cum trăiesc bolnavii mintali.
Ei bine, această carte conţine mărturiile unor copii închişi în astfel de instituţii doar pentru că aveau epilepsie sau pentru că erau prea energici, neascultători sau prea timizi. Puţini au supravieţuit şocurilor electrice şi medicamentelor care li se dădeau pentru a-i transforma în “legume”.
Copii cu Down legaţi, copii violaţi chiar de asistenţii medicali, un iad din care iată, Angelo, a reuşit să scape la cincisprezece ani, după ce suferise mai bine de 50 de şedinţe de şocuri electrice.
Prima la patru ani.
Iată o parte din mărturia lui:
“Au trecut mai bine de cincizeci de ani şi sunt convins că făceau experienţe pe noi. Experimentau medicamentele care ne tâmpeau. Erau şi experimente mai ciudate, electroşocuri copiilor care sufereau deja de epilepsie.
Cele pe care le suportau copiii ca mine erau doar mijloc de pedepsire, asta mi-era clar. Tot timpul vieţii am gândit la ceea ce mi-au făcut acolo, îmi apăsau creierul şi mi se răsucea stomacul. Mi-au intoxicat sângele cu furie. Orice motiv era bun pentru a mă fi legat. Dar nici câinii legaţi nu devin mai buni.
Eu nu am devenit bun.”
Cutremurător, da!
Voiam să vă spun şi despre Muzeul Nebuniei, există, se află la Roma.
Acum mai bine de 10 ani acolo se afla un astfel de ospiciu, iar muzeul a fost realizat tocmai pentru a pune şi mai multă lumină asupra faptului că persoanele bolnave nu trebuie să fie excluse din societate, nu trebuie să fie stigmatizate.
Boala mentală, începând de la depresie, se tratează doar în mijlocul oamenilor, izolarea şi pedepsele corporale în nici un caz nu ajută. Muzeul Nebuniei explică 500 de ani de istorie a acestor instituţii, secole de tortură şi murdărie umană, oameni lăsaţi să piară în dispreţul lumii.
Nu cred că vreau să ştiu ce se-ntâmplă în anumite instituţii din România, dar, fără să vreau, am aflat, de exemplu, că în anumite locuri, chiar private, bolnavii psihici sunt internaţi alături de cei cu dizabilități, adică de cei care au doar probleme fizice.
Locuri fără grădină, fără un petec de cer, fără speranţă. Locuri din care nimeni “nu iese mai bun”.
Articol scris de Liliana Angheluță