Aşa spunea tata uneori când se apuca de reparat un televizor alb negru, din acela cu lămpi şi diode, învăţase singur să repare, studia din cărţi, urmărea schemele şi scotea bani frumoşi din asta.
Până în ziua când au intrat pe piaţă televizoarele color şi el a rămas pe dinafară, nu mai ştia ce să facă.
Una dintre cauzele principale ale emigraţiei masive româneşti a fost şi este faptul că mulţi oameni lucrau ca muncitori în fabrici. Industria mergea strună, existau fabrici de mobilă, de sticlă, de detergenţi, de pantofi, de perdele şi haine, de conserve şi produse electrotehnice.
Nu mai e nimic. Sau mai nimic în anumite zone.
Marile fabrici au închis porţile, purtate spre faliment deseori de proprii directori, foşti membri în partid, dornici să devină patroni peste noapte, pe spatele şi sângele muncitorilor. Care s-au trezit, mii, zeci şi sute de mii, în imposibilitatea de a-şi hrăni copiii.
Aşa a început exodul!
Ce putea face o muncitoare de la o fabrică de conserve în afara ţării? În ce fabrică ar fi putut munci? Unde putea găsi un loc de muncă o muncitoare care ştia doar să coase în maşină, să aplice betelii la pantaloni, toată ziua aceeaşi operaţie?
Occidentul avea deja muncitori, nimeni nu ne chemase, puţini diasporeni au reuşit să intre în industrie, majoritatea s-au mulţumit cu ce-au găsit mai repede: curăţenie, îngrijire bătrâni, munci umile care le permiteau să-şi crească copiii.
Problema începe aici. Pentru că mulţi nu au avut instinctul de a se perfecţiona, de a se adapta din mers unor noi alte meserii. Există în toate ţările cursuri de calificare, cursuri de coafeză, de brutar, de croitorie etc.
Din banii emigranţilor se ridică vile, se cumpără maşini, dar puţini se gândesc să investească bani în propriul viitor, să-şi schimbe viaţa în mai bine, acumulând noi cunoştiinţe şi noi calificări.
Poate că ar trebui doar să constatăm că ce a fost nu se mai întoarce, că ce-am pierdut e bun pierdut şi că, în loc să rămânem pe aceeaşi poziţie profesională ani în şir, să-ncercăm să stabilim ce anume am putea realiza.
Pentru că întoarcerea acasă devine, pe an ce trece, tot mai îndepărtată şi puterile tot mai mici pentru jugul greu de dus.
Articol scris de Liliana Angheluță