Zilele trecute, în micul orăşel italian în care trăiesc, am ascultat concertul de Crăciun într-o catedrală catolică. Orchestra era din Ucraina, violonistul din Serbia şi bucăţile muzicale alese erau toate de autori spanioli.
Undeva, în mulţime, flutura un steguleţ al Ucrainei şi mi-am amintit ce mândră fusesem cu vreo doi ani în urmă când venise în oraş Opera din Braşov. I-aş fi îmbrăţişat pe toţi, am ieşit apoi afară şi-am dat târcol pe lângă autocare, îmi bătea inima tare, aş fi vrut să le vorbesc, dar mă şi temeam să-i deranjez.
A fost frumos concertul, lumea a aplaudat îndelung, s-au mai cântat două piese, muzica bună lumina feţele oamenilor.
Şi-n timpul ăsta m-am gândit la România.
De câte ori mi-e bine aici mă simt vinovată, cum adică să-mi fie bine în ţara altora?
Şi mă mai încearcă şi părerea de rău că cei dragi nu sunt lângă mine să vadă şi să audă şi ei.
La început, acum mulţi ani, îmi venea să mă răsucesc spre dreapta şi să-ntreb:
- Îţi place, vezi ce frumos e?
Numai că-n dreapta nu era nimeni.
La concert m-am gândit la medicamentele care lipsesc din România, la starea disperată a oamenilor, cum să te-ntorci într-o ţară în care poţi muri cu zile? M-am gândit la atâta omenire care nu ştie încotro s-o ia, muncitori buni cărora nu le ajunge salariul decât vreo două săptămâni.
Aici, în afara ţării, muncitorii îşi permit să ducă copiii la mare, să plece în mici vacanţe, problemele românilor sunt necunoscute, nu există grija pentru ziua de azi, adică pentru ulei sau pantofi. Griji au şi ei, desigur, dar la alt nivel, mai decent.
Nu ştiu ce se va întâmpla, sunt ani de când tot socotim ce e mai bine de făcut. Dar vreau să-mi fie bine-n ţara mea.
Articol scris de Liliana Angheluță