Mi-a rămas sufletul la ea.
Am cunoscut-o în faţa gării din Perugia, Italia, aşteptam împreună acelaşi autobuz.
Se răsucea în jurul ei, cu două sacoşe mari în mâini, păzindu-şi copiii ca o cloşcă, atentă să nu se piardă pe acolo.
Trei copii are, fata cea mare termină liceul în Republica Moldova, cei mici sunt cu ea, emigraţi şi ei alături de mamă.
Năduşiţi şi neastâmpăraţi, copiii căscau ochii la noi, miraţi că vorbesc şi eu româneşte deşi nu sunt din Moldova.
- La noi sunt salariile de 150 euro, crezi că n-aş fi vrut să stau acasă? Nu se poate, preţurile sunt chiar mai mari ca aici, eu nu ştiu unde o s-ajungem.
Femeia îmi povesti despre multele fabrici deschise în zonă de patroni occidentali, s-au dus toti acolo să-şi facă mărfurile, unele chiar de lux, pantofi care costă 500 euro perechea, lucraţi în fabrici cu lume nemâncată:
- Păi ăştia cu 1000 de euro, în loc să plătească un singur muncitor ca aici, plătesc 7! Normal că le convine, ei tot bogaţi rămân, noi ne mulţumim c-avem de muncă, dar tot muritori de foame.
Şi continuă:
- Eu sunt aici şi-am putut trimite bani fetei, că diriginta vrea să facă o excursie de sfârşit de liceu, și cu banchet cu tot costă vreo 500 euro! Ăştia-s nebuni, de unde să dea lumea, mulţi copii nu merg şi e păcat! Nu puteau să facă ceva micuţ să se bucure toţi? Nu, ei se-ntind mai mult decât trebuie, ştiu că suntem noi plecaţi şi că cineva tot trimite bani din afară.
Copiii continuau să ne privească, între timp eram în autobuz. Femeia continuă:
- Auzi, câteodată mulţumesc lui Dumnezeu c-am reuşit să plec să-i văd pe ăştia mici sătui, că-n Moldova, de exemplu, carnea e un lux. Ştii ce-au făcut zilele astea ăştia mici? Eu pregătisem şniţele din piept de pui, le-am tăvălit prin tot ce trebuie şi erau în frigider, gata să fie fripte. Ăştia mici, când eu eram la muncă, le-au prăjit şi le-au mâncat pe toate, mie nu mi-au lăsat nimic. Când am ajuns acasă şi-am văzut, la început m-am enervat, dar am tăcut, apoi am mulţumit Domnului. C-au ajuns şi copiii mei să mănânce pe săturate. Atât e rău, c-a trebuit s-ajungem aici pentru asta.
Am coborât din autobuz şi ne-am despărţit, nu înainte de a da mâna cu copiii, spunându-le c-o facem aşa, ca-ntre români.
Să ştie de ce avem aceeaşi limbă şi necazuri.
Articol scris de Liliana Angheluță