Am fost uimită să constat că, în Italia, căsătoriile se leagă în jur de 40 de ani la bărbaţi şi peste 30 la femei. Cei de aici care ştiu că sunt deja bunică la doar 46 de ani…se miră, la rândul lor! Ne căsătorim prea tineri, noi, românii! Cu vreo 10 ani mai devreme! Ne-ndrăgostim, fireşte, ca toţi tinerii lumii! Numai că un anumit sistem de educaţie ne fac să luăm viaţa-n piept! De prea tineri!
Încă se aude la noi acel: ’’Cine te ia mai târziu?!’’
Chiar părinţii au acea credinţă că un tânăr se rostuieşte dacă ar avea ’’casa lui!’’. Chit că ar sta cu toţii în acelaşi apartament micuţ!
În Italia e normal ca un cuplu de îndrăgostiţi să se logodească şi să crească împreună. Logodna durează chiar 7 sau 10 ani! Sunt legături frumoase, pe o perioadă lungă în care familiile se vizitează, petrec sărbători împreună, iar tinerii îşi termină studiile, încep să lucreze şi abia apoi hotărăsc ziua nunţii!…După ani!
Prea mulţi dintre tinerii români nu au însă răbdare! Vor totul imediat! Închid ochii la defectele celuilalt, defecte ce se vor dovedi grave mai târziu. Se grăbesc să întemeieze familii. Majoritatea se destramă ulterior pentru că dragostea nu e singurul element care menţine o căsătorie. E nevoie de implicare personală, de dăruire, de înţelegere a lucrurilor, de o anumită maturitate pe care la doar 20 de ani nu o poţi avea! Fetele ar trebui să fie învăţate de mici că primul prinţ ce le iese-n cale nu e neapărat şi cel fermecat! Băieţii, la rândul lor, ar trebui să ştie că nu devin cocoşi doar cântând ’’Cucurigu!’’
Şi toţi, inclusiv părinţii, ar trebui să ne schimbăm puțin optica: nu căsătoria e un ţel în viaţă…ci modul demn în care-ţi câştigi pâinea zilnică.
Pâine cu care se poate creşte o altă generaţie, proaspătă şi curată!
Articol scris de Liliana Angheluță