Radu are doar 23 de ani.
Acum ceva timp a început să nu mai vadă bine, a crezut că începe să îmbătrânească, aşa sunt tinerii, când ajung la 20 de ani deja cred c-au făcut riduri!
Nu s-a dus la doctor imediat, românii rabdă şi amână, nu sunt bani pentru controale, nu e timp de stat la cozi! Dar vederea scădea pe zi ce trece şi, în final, doctorul la care s-a dus a declarat că nu are nimic la ochi, absolut nimic nu era afectat.
Asta însemna că lucrurile pot fi mult mai grave, că ceva nu era în regulă la creier. Analizele au confirmat: scleroză multiplă.
În acel moment lumea lui s-a năruit, perspectiva unei vieţi petrecute în căruciorul cu rotile îl îngrozea, ca şi pierderea vederii. De fapt, cu acest diagnostic, nu se ştie care funcţie a organismului o vei pierde mai întâi, dar încet şi sigur le pierzi pe toate.
Boală autoimună şi fără de leac, scleroza multiplă loveşte mai ales în tineri. În Italia medicamentele cele mai performante se eliberează fără şpagă-n buzunarul nimănui, există centre specializate care se ocupă zilnic de bolnavi: analize, fizioterapie, ajutor psihologic – totul gratuit şi imediat.
În România, Radu era pe lista de aşteptare, fără să ştie dacă va avea dreptul să se trateze cum trebuie sau nu. Pentru că medicamentele cele mai noi şi mai eficiente nu sunt importate decât în cantitate mică, cine are pile – trăieşte, cine nu – treaba lui!
Acum Radu e în Italia, lângă mama sa. Când lucrurile se vor agrava, va beneficia de pensie de boală de câteva bune sute de euro, lucru ce-i va permite să trăiască liniştit măcar din punctul ăsta de vedere. Măcar atât! Nu e nimic mai dureros decât să-ţi duci boala în situaţie de sărăcie absolută.
Ioana e o femeie simplă, din Moldova, dintr-un sat de munte. Fata ei trăieşte şi lucrează în Italia de mulţi ani. Când Ioana nu a mai putut merge, când coloana vertebrală n-o mai asculta după atâţia ani de muncă, s-a internat în spital!
-Nu m-ajutau, maică, deloc! Nici patul nu mi-l schimbau, acolo mâncam, acolo-mi făceam nevoile… Trebuia să le dau mereu bani şi tot m-amânau. Pentru nişte analize m-au chinuit ca altceva. La urmă am întrebat doctoriţa cât să-i dau ca să se ocupe de mine şi mi-a spus că fără 10 milioane nu se apucă de treabă! Pe urmă am stat eu şi m-am gândit că de ce să-i dau, că doar are salariu. Eu întrebasem, da, că toată lumea vrea să ştie cât să dea, puteam să-i cer fiică-mii, dar m-am supărat, că-şi bat joc de noi, ştiu că oamenii n-au bani, că-s amărâţi, văd că suntem nişte babe acolo şi nu se ruşinează, cer.
A fost operată în Italia – membrii comunităţii europene pot fi trataţi în orice ţară europeană, prezentând bineînţeles documente medicale şi adeverinţe de venit.
Când am văzut-o ultima oară mergea dreaptă şi fără dureri, se pregătea să se-ntoarcă-n satul ei:
-Dar tot aici am să vin, maică, când mi-o fi rău. Să fi văzut cum mă ţineau, unul de-o parte şi altul de-o parte… M-au ridicat în picioare, mi-au făcut masaje, da’ ce nu mi-au făcut! Mai târziu, când oi fi un pic mai neputincioasă, o să vin aci, la fiică-mea!
Între timp, în România, bolnavii de cancer se luptă singuri între viaţă şi moarte: lipsesc medicamentele.
Mai e ceva de spus?
–Da. Ne pleacă până şi bolnavii, domnilor !!
Articol scris de Liliana Angheluță / rtlec.co.uk