Era bileţelul unei fetiţe de 10 ani.
Prietena mea.
Delicată, cu părul numai cârlionţi, spunea uneori că este zâna copacilor şi se prefăcea că vorbea cu ei. Îmi spunea că voi fi fericită, că voi avea multe flori şi-o pisică neagră.
Francesca plângea deseori.
Îmi spunea că dacă va fi să fugă de acasă să o caut pe colina unde obişnuiam să ne plimbăm seara.
Mama ei pieptăna căţelul în dimineţile de vară, îl mângâia, de fetiţă n-avea timp prea mult.
Copilul acesta îi dăduse viaţa peste cap, nu mai avea libertatea dinainte.
Şi, plină de frustrări, pleca de acasă prin magazine, cu căţel cu tot.
Zâna cea mică stătea cu ochii în televizor de dimineaţa până seara, desene animate după desene animate. Uneori vorbea cu pomii străzii iar ei îi confirmau că şi ea va fi fericită. Mai târziu, când va fi mare!
Bileţelul îl lăsase pe masa din bucătărie, alături de căniţa pentru lapte.
Au găsit-o imediat, era pe colină şi mânca zarzăre dintr-un pom al nimănui, crescut pe acolo din întâmplare.
Scurta ei fugă a stârnit o furtună de reproşuri.
Că doar mama ei o iubea, de aceea îi aducea mereu păpuşi, jocuri, clame de prins părul, fustiţe şi cărţi de poveşti.
Fetiţa n-avea timp să priceapă un joc că primea altul.
Camera ei – un depozit de chestii colorate, care mai de care mai ciudate.
Mama o iubea, cu siguranţă, de aceea-i cumpăra mereu atâtea lucruşoare.
Fetei nu-i lipsea nimic.
Să n-ai curaj să spui că nu ţi-am luat mereu ce ţi-ai dorit! Uite, mâine mă duc la un supermarket unde sunt oferte, am de gând să-ţi iau nişte culori noi.
Căţelul dădu din coadă bucuros, anticipând plimbarea de a doua zi!
Francesca trebui să admită că pomii ei aveau dreptate: va fi fericită, da, dar când va fi mare!
Copilăria era doar o etapă ciudată, plină de lucruşoare şi dulciuri.
Articol scris de Liliana Angheluță / Sursa foto: www.copiişimămici.ro