Așa-mi spunea de curând o femeie, mama unui băiat de 14 ani, cumințel până de curând. Cu câțiva ani în urmă îmi povestea numai lucruri bune, copilul învăța bine, era drăgăstos cum nu toți băieții sunt, într-un cuvânt nu avea de ce să se plângă.
Dar copiii cresc, zi după zi, aproape că nu ne dăm seama când și cum, știm doar să avem grijă de ei și ne trezim cu ei mari la un moment dat.
E ceva vreme de când băiatul a început să nu-și mai facă temele cum trebuie. La început lua numai note mari, acum găsește scuze celor mici, ba n-a înțeles, ba nu i s-a spus, adevărul e că-și pierde vremea cu altele. Și nu se știe bine cu ce, mama vine târziu de la muncă, poate spune doar că băiatul ei e acasă, dar ce face nu mai știe.
A început să mintă, minciuni nevinovate, de copil care-și dă importanță în fața altora.
A început să-și dorească să nu meargă la școală, nu a chiulit până acum, sau poate da, încă nu e o problemă, dar poate fi.
Picătura care a îngrijorat-o pe prietena mea a căzut când băiatul a furat bani din casă ca să-și cumpere un joc. La început a mințit, nu răspundea întrebărilor, trebuia să spună de unde-l are, el dădea din umeri de parcă n-ar fi știut.
Când s-a descoperit lipsa banilor a fost totul clar.
Bineînțeles, ca în multe cazuri, bătaia și-a luat-o cu vârf și îndesat. Lecția de bună purtare și-a primit-o printre țipete, nu a fost o discuție, ci o furtună. Dar el n-a scos o lacrimă.
Asta a preocupat-o pe mamă mai mult, faptul că el nu dădea semne de părere de rău, dac-ar fi vorbit cu peretele ar fi obținut o mai mare satisfacție. Impenetrabil, băiatul a tăcut tot timpul.
De ce? Care e mecanismul care-i face pe adolescenți să apuce pe cărări greșite? Unii încep să fure, alții să mintă, alții încep să distrugă bănci sau statui, să-și bată colegii mai slabi, să răspundă urât profesorilor.
Comportamentul lor indică vina părinților. Pe scurt, nu se simt iubiți și apreciați. Așa că încep să-și demonstreze prezența prin forță, doar așa pot obține atenția adulților și, eventual, să se răzbune.
Sunt adolescenți care nu se simt în largul lor într-o societate în care trebuie să ai mereu lucruri la modă ca să fii acceptat, contează cum te îmbraci, ce fel de ghiozdan ai, trebuie să fii copil de părinți bogați ca să nu fi luat în râs.
Și acest gen de societate l-am creat tot noi, nu ei. Ei încep să se prefacă, să mintă că au și ei acasă nu știu ce televizor sau tehnologie, se dau mari că sunt grozavi, se apucă să fure ca să demonstreze ceea ce spun.
Dacă sunt prinși, devin agresivi sau muți. Ori nu suportă să li se facă morală, ori vor să arate că nu le pasă.
Nu, ei nu sunt vinovați. Sunt doar oglinda conflictelor din familie și din lumea în care trăiesc.
Articol scris de Liliana Angheluță