Aşa-mi spunea acum câţiva ani maică-mea!
Îmi trimitea scrisori despre dureri şi despre tensiunea oscilantă, îi trimiteam bani şi pachete cu papuci şi fuste, cu aparat de măsurat tensiunea, cu cozonaci şi creme de faţă.
Odată a stat cu pachetul de Crăciun sub pom, fără să-l deschidă până în ultima clipă, mi-a spus apoi că putea fi şi gol, gândul că era un pachet de la mine o umplea deja de fericire.
La telefon nu prea puteam să ne spunem lucruri importante, treceam repede peste “cum te simţi” şi “ce mai face nea Ion”, ba chiar odată mi-a spus că n-are cum vorbi, îşi cere scuze, dar tocmai urmărea un documentar fain cu maimuţe.
Dar în scrisori ne spuneam lucruri grele, eu ziceam că nu mai pot de dor, ea răspundea că-n ţară oamenii nu mai privesc cerul, că au ochii stinşi, greoi, spre pământ.
Eu scriam că mi-e greu sufletul, că n-aş mai pleca dacă ar fi să aleg, ea scria că nu-şi permite să cumpere peşte, că nu-i ajunge pensia şi că a leşinat la coada pentru medicamente gratuite.
Îmi scria să-mi văd de viaţa mea, să nu mă uit în urmă, că-n urmă e jale dacă nu ai un spate asigurat. Iar noi nu l-am avut, nici ea, nici eu.
Îmi trimitea câte o felicitare aşa, fără sens şi fără vreo sărbătoare, doar pentru că-i plăcuse ei bucheţelul de lăcrămioare sub care scria ceva frumos, după vreo cinci zile primeam altă felicitare, de data asta îi plăcuse gărgăriţa care nu ştiu ce urări avea de făcut.
Eu făceam planuri de întors acasă de prin străinătate, scriam pe un carneţel caţi bani mai aveam de adunat şi câte luni mai aveam de stat ca să-mi permit aventura întoarcerii, până într-o zi când mi-a spus la telefon:
-Stai acolo! Nu cumva să te gândeşti să vii acasă! Aici e jale, tu nu ştii cât de mult s-au stricat lucrurile. Stai acolo, aşa avem şi noi o nădejde!
Şi mi-a mai spus:
-Suferi de foame, de sete, nu ai pantofi în picioare? Nu ştii câtă lume vrea să plece şi nu ştie cum să facă! Până şi vecina noastră mă ruga să te-ntreb dacă nu auzi ceva de muncă pentru ea acolo! Lasă, că de dor nu se moare, dar de foame şi frig, da!
Au trecut câţiva ani de când a murit mama, dar parcă aud vorbele ei, voia să mă protejeze, să mă apere, deşi, bătrână fiind, avea nevoie de sprijin:
-Nu veni, acum trebuie să suferim aşa, poate că-ntr-o zi ne va fi mai bine.
Şi nu ne-a fost!
Articol scris de Liliana Angheluță