Cineva spunea odată: “ E obositor să fii sărac! Trebuie să te zbaţi mult, pentru orice!”
Ei bine, în zbaterea asta a noastră oboseam, ni se ducea cheful de vot, de politică, nici nu mai gândeam la un viitor, pentru că problema fundamentală era cum să facem să ne hrănim, să rezistăm.
Ne-au râs în nas de-a lungul timpului. Şi noi ne-am prefăcut că nu vedem, eram pr
ea ocupaţi cu supravieţuirea zilnică pentru a mai riposta.
Mulţi, prea mulţi au plecat, s-a golit ţara, treptat, de atâta emigraţie şi moarte.
Şi ne-am prefăcut că nu ştim, că nu ne interesează, am dat din umeri nepăsători ca şi cum nu ne-ar fi privit în mod direct.
Ne privea doar ceea ce era cu adevărat personal: boala cuiva din familie, pierderea unui loc de muncă, moartea cuiva drag.
Aşa ne-au trecut anii şi o parte din viaţă.
Ce s-a întâmplat acum? De ce a explodat totul?
Pentru că tinerii aceia au fost copiii noştri! Brusc, tragedia asta a devenit foarte personală!
Durerea lor a devenit a noastră şi nimeni n-a mai tăcut!
Se poate răbda de foame, se poate suporta şi depărtarea de ţară, capul se apleacă în orice situaţie, dar nu şi când îţi mor copiii. Şi se mai şi găseşte careva să-i vorbească de rău sau să promită, ca un nerod, că le va face o statuie…
Nu, încă nu s-a terminat!
Noi nu vrem statui, nici discursuri, nici promisiuni!
Vrem dreptate!
Pentru că de data asta, România trăiește o tragedie personală!
Articol scris de Liliana Angheluță / Sursa foto: Nicola d’Alessio