Mama mă ţinea de mână strâns, nu c-aş fi fost eu vreo năzbâtie, dar i se părea ei că lumea e plină de maşini.
Aşa că mergeam târşâit în urma ei, eventual căram o punguţă cu ceva bun de la piaţă şi, inevitabil, ne-ntâlneam cu femei pe care mama le cunoştea.
Ori colege de muncă, ori vecine de mai departe, ori neamuri cu care nu se văzuse de multă vreme, cert e că-ncepea pălăvrăgeala.
-Bună, dragă! Ce mai faci?
Aşa-ncepea!
Maică-mea punea sacoşele jos, mă slăbea de mână şi-ncepea să-şi drăcuiască soţul, bărbatul ei şi tatăl meu:
-Fir-ar al dracului să fie, dac-ai şti, Leano, prin ce trec! Că nu mai pot! Îmi vine să-nnebunesc!
Că tata venea beat acasă, că o ţinea din scurt la bani, că uite, nenorocitul aşa şi pe dincolo, că tare s-a săturat şi că vai de ea!
Nu spunea că taică-meu se trezea la 3 noaptea ca să sape prin curte la lumina unui bec, că venea acasă încărcat de bunătăţi, că se ocupa de noi ca şi cum am fi fost copiii lui, că se străduia mereu să muncească în plus, să mai scoată un ban ca să ne ducă în vacanţe.
Nu spunea nimic de bine, numai de rău, văicăreala văicărelii câte-o jumătate de oră de-ncepeam să mă bâţâi de plictiseala şederii pe loc.
Mama a trăit o viaţă lângă un bărbat de care s-a plâns la jumătate de oraş, toţi ştiau povestea ei şi o compătimeau straşnic.
Ca să nu mai spun că punea idei grozave şi-n capul nostru, de copii nepricepuţi, credeam că tata e un monstru şi-un nemernic.
La un moment dat, cineva o întrebă:
-Şi de ce stai cu el?
Acel cineva eram eu!
Nu ştia să răspundă, ideea de a fi singură, fără sursă de văicăreală, o speria şi mai mult.
Atât de urâtă mi-a fost plânsoarea asta verbală încât, în momentul în care am divorţat, nimeni nu ştia de ce şi cum.
Nici acum nu suport ideea să stai cu un om, să mănânci cu el la masă, să dormi în acelaşi pat şi să te vaiţi lumii de el.
Ori îl iubeşti, ori nu!
Atât respect merită chiar şi inima ta!
Articol scris de Liliana Angheluţă