Credeți că e simplu să fii adolescent în ziua de azi?
Poate că odată, demult, era mai simplu, existau reguli peste care nu se trecea și fiecare-și vedea de treaba lui, fără gelozii inutile, fără visuri și reproșuri.
Acum fiecare vrea ceea ce nu poate avea.
Părinții își văd de ale lor, deja nu mai poți comunica cu ei de pe la 12 ani, nu fac altceva decât să toarne țipete și reproșuri, nu fac altceva decât să povestească cum era pe vremea lor, cum citeau ei, cum mergeau la muncă patriotică, repetă de zeci de ori că ei nu aveau timp să se distreze și că munceau de mici.
Părinții noștri erau aproape sfinți.
Și uite ce lighioane au ieșit din ei.
După ce ai suportat de câteva ori astfel de discursuri din care ieși oricum șifonat, cu siguranță începi să le spui că totul e bine, la școală, cu prietenii, că totul e bine. Le spui ceea ce vor să audă.
De fapt, doar atât vor să știe, nimic mai mult, orice altceva le provoacă crize de nervi pentru că ne consideră mofturoși, leneși și incapabili să învățăm ce-i viața.
De parcă n-am avea timp să învățăm.
Și apoi, de unde și de la cine?
De la ei, care au stat cu capul plecat mereu?
Care s-au căsătorit de tineri, fără să gândească prea mult, ca să-și dea cu pumnii în cap după aia, la scurt timp? Majoritatea colegilor mei au părinți divorțați, puțini sunt cei care rezistă împreună mai mult de 10 ani. Și tocmai ei vor să ne certe când avem probleme în dragoste.
Majoritatea colegilor mei au părinți care și-au schimbat locul de muncă, alții chiar nu găsesc nimic potrivit și fac ce pot, de azi pe mâine. Tocmai ei vor să ne dea sfaturi despre cât e de important să înveți ca să reușești în viață. De parcă noi n-am vedea cum se chinuie, indiferent cât de mult au învățat!
Știm că au probleme cu banii, auzim cum se ceartă și se acuză între ei, ne luăm lecția de sărăcie de câte ori îndrăznim să dorim ceva, eventual cu bonus despre cum pe vremea lor se îmbrăcau copiii doar de Paște, în rest era doar uniforma.
Ne-am săturat de discursuri, de reproșuri și văicăreli. Din punctul de vedere al părinților, nu suntem buni de nimic. Am 14 ani și m-am săturat să-i tot aud, vă scriu ca să știți de ce adolescenții stau mereu cu căștile pe urechi. De multe ori nici n-ascultă cine știe ce muzică, dar căștile îi ajută să nu mai audă nimic din jurul lor.
Vrem să creștem fără reproșuri.
Articol scris de Liliana Angheluță