Golaşi, nefericiţi şi ai nimănui.
Căzuseră cu tot cu cuib, în preajma lor erau paie şi pene mărunţite de ciocuri zdravene şi pricepute. Dar nici o pasăre nu zbura neliniştită prin preajmă, probabil că murise mama lor, oricum, erau patru păsărele orfane şi flămânde.
Căscau ciocurile strâmbe şi se bâţâiau pe picioruşele lor subţiri, privindu-l cu ochi speriaţi.
Îi adună, îi puse într-o căciulă veche şi încercă să le dea nişte foi de salată, ca la puii de găină. Văzuse el odată că bunica rupea aşa, cu mâna, foi de salată şi dădea la puişorii aurii.
Ăştia patru nu voiau.
Se vede că nu le plăceau verdeţurile! Şi piuiau de zor, mai asurzitor acum, după ce văzuseră că el e prietenos. Veterinarul îi spuse aşa:
-Cumpără-le viermişori! Vezi că sunt în magazinele pentru pescari. Dar nu le da în cioc, ţine-i deasupra capetelor lor, un pic în sus, astfel încât ei să dea din aripi, să se zbată pentru hrana aia. Nu-i corcoli prea mult, trebuie să lupte, chiar şi între ei.
Așa făcu și îi salvă.
Anul următor, când intră în curtea aceea unde veneau doar vara, grădinăreau, culegeau fructe, nu locuiau acolo mereu, o pasăre negricioasă, zbură curajoasă prin faţa lui.
Se aşeză pe-un ram vecin şi-ncepu să vorbească pe limba ei. În curând se formă grupul întreg: patru păsări curioase îl priveau aşa, cu capul uşor înclinat, zburătăcind apoi alene de colo – colo.
Erau ele! Salvatele! Frumoasele flămânde de altădată!
Veterinarul îi mai spusese:
-Ai copii?
-Da, am doi băieţi!
-Ia aminte, aşa trebuie să faci şi cu ei! Nu-i îndopa, nu le da totul de-a gata, trebuie să-nveţe să zboare singuri la un moment dat.
Păsările şi oamenii nu-s chiar atât de diferiţi!
Articol scris de Liliana Angheluță