Ştii faza aia când se-ntâlnesc mamele la colţ de stradă, cu copiii atârnaţi de mâini?! Se pun imediat pe vorbă şi ajung rapid la capitolul “odrasle”!
Care nu e ordonat, care-i plângăcios, care nu-nvaţă, care n-ascultă.
– Uite, nu stă locului o clipă! Dar la şcoală-i mut şi prost ca tac-su!
– Fiică-mea, în schimb, a terminat anul cu 9,40. E deşteaptă, ce să zic! Păcat că-i cam grăsuţă, trebuie să intre la dietă!
Copii sunt expuşi public la critici, la judecăţi severe, de proprii părinți.
Penelopa îmi era colegă de grădiniţă. Grasă peste măsură, cu fundiţa roşie pleoştită la gât şi colţurile gurii cu urme ocazionale de marmeladă!
Părea aşa…untoasă!
Cu siguranţă, avea o problemă tiroidiană, dar, cu toate explicaţiile medicale, nimeni nu ar fi vrut să fie în pielea ei! Dar ea stătea bine acolo!
Am crescut, am devenit colege de şcoală. Să nu mai zic că nici la şcoală nu învăţa bine!
Ne întâlneam uneori pe stradă, atârnate de mâinile propriilor mame. Maică-sa, femeie simplă, fără a fi studiat psihologie, ştia instinctiv tot. Nu-şi critica fetiţa, nu o expunea, nu se văita.
Penelopa era iubită şi atât! Aşa cum era!
Ni s-au îndepărtat apoi vieţile şi ne-am regăsit pe la 30 de ani. Era…grasă şi frumoasă! Sigură de sine! Iubită! Machiată şi aranjată! Volubilă! Măritată “bine”. Stăpână pe situaţie şi pe viaţa ei!
Adică aşa cum eu nu am fost niciodată. Nu mai contează de ce…
Contează doar să învăţăm că ai noştri copii nu sunt trofee de vânătoare. Nu ne-au fost dăruiţi pentru a le expune defectele sau pentru a le arăta, orgolioşi, calităţile.
Copiii nu ne aparţin. Noi doar îi ţinem de mână!
Articol scris de Liliana Angheluță/foto Nicola d’Alessio