Născuţi în comunism, înregimentaţi de mici şi încrezători în viitor, peste 4 milioane de români au între 35 şi 55 de ani. Vreo 3 milioane au trecut de 40 de ani, culmea e că anunţurile de muncă solicită o vârstă până-n 30.
Toţi vor să fii tânăr şi frumos, chiar dacă ar trebui să mături străzile, trebuie să ai până-n 30, să ştii două limbi străine, să ai studii de marketing şi câte şi mai câte.
Dacă eşti durdulie, peste 40 şi cu vreo două fire de păr alb, poţi muri de foame liniştită.
CV-uri trimiţi, dar ştii din start că nu vei fi aleasă pentru că nu îndeplineşti condiţiile. În afară de faptul că ţi se cere experienţă în orice, nici să cureţi cartofi nu eşti primită dacă nu dovedeşti c-ai mai făcut munca asta minimum cinci ani, iar vârsta este un criteriu fundamental.
Se pare că cei trecuţi de 40 de ani nu mai au nevoie de nimic, sunt chiar buni de aruncat, puţinele riduri şi pielea mai puţin strălucitoare a feţei dau de gândit. Angajatorii dau senzaţia că trebuie să fărâmi pietre cu ciocanul sau că trebuie să tai lemne cu drujba non stop. Nu se gândesc că ai experienţa vieţii, că indiferent ce muncă ai avut anterior ai învăţat ceva care poate fi aplicat în orice domeniu, nu contează că ai avut puterea să lucrezi în ture de noapte care ţi-au făcut riduri, nici că ţi-ai înăsprit palmele lustruind mobilă în fabrică.
Nu contează că ai început să îmbătrâneşti muncind şi că ai copii care aşteaptă să fie hrăniţi şi încălţaţi. Contează doar că ai 40 de ani, adică eşti prea tânăr pentru pensie, dar nici putere multă n-ai avea, ca să nu mai spunem că nu mai porţi fuste scurte şi că cearcănele de sub ochi trădează nopţi nedormite.
De grija zilei de mâine.
Majoritatea emigranţilor au vârsta asta. Şi foarte mulţi, deşi ar dori să se-ntoarcă, nu o fac pentru că ştiu că nimic bun nu-i aşteaptă în ţară. Departe, de bine de rău fac orice fel de muncă şi reuşesc nu numai să-şi ajute familiile, ci să pună şi-un ban deoparte pentru bătrâneţe.
Pentru că au învăţat pe propria piele că bătrâneţea poate să înceapă nedrept de devreme.
Articol scris de Liliana Angheluță