Noi n-am cunoscut războiul!
Am cunoscut dictatura, o revoluţie înscenată sau nu, dar scurtă şi cu victime umane, am cunoscut aşa zisa democraţie a celor corupţi şi libertatea de a-i înjura pe toţi fără ca lor să le pese.
Războiul părea o chestie plicticoasă de care se vorbea în documentare, nu ne atingea prea mult pentru că nu poţi înţelege decât ceea ce trăieşti pe pielea ta. Oameni în tranşee, coroane de flori depuse la mormintele eroilor necunoscuţi, odă patriei şi discursuri triumfătoare.
Istoria nu ajunge direct la inimă atunci când îţi e povestită, prea multe cifre, ani, oraşe în care s-au încheiat tratate de vânzare – cumpărare a naţiunilor, Stalin, Hitler şi alţii de nici nu mai ştii care-i bun şi care-i rău.
Ştii doar că au murit oameni pe care tu nu i-ai cunoscut.
Bunicii ne mai povesteau, unii dintre ei au trăit războiul, deportări şi foamete, au fost răniţi sau torturaţi, dar tot ceea ce povesteau ei în timp ce-şi sorbeau liniştiţi cafeaua libertăţii, păreau timpuri îndepărtate şi ireale.
Acum e altfel.
Nu mai sunt tranşee, doar bombe.
Nu mai sunt tabere clare şi nici linie de front.
Eroii sunt doar morţii, cei vii sunt doar terorişti sau victime rănite.
Războiul nu mai e război, ci teroare.
Şi mi-amintesc că acum câţiva ani încercam să liniştesc o doamnă bătrână, speriată de imaginile unui atentat din America.
Îi spuneam să stea liniştită, era înspăimântată şi-şi frângea mâinile a rugăciune.
-America e departe, nu te îngrijora!
Atunci mi-a replicat:
-Când a început războiul mondial eram cu toţii indiferenţi, spuneam la fel, că Germania e departe, că Polonia nu-i treaba noastră.
Şi a adăugat:
-Ţine minte, un război nu e niciodată suficient de departe încât să nu ne atingă pe toţi.
Acum nu mai sunt tranşee, doar bombe.
Şi toţi suntem vinovaţi. Pentru indiferenţă.
Articol scris de Liliana Angheluță