De ce scriu când ar trebui doar să tac? Pentru că am tăcut mereu, noi toţi! Şi nu ne-a fost mai bine!
Pentru că am crezut că nu trebuie să ne punem de-a curmezişul nimănui, am aplecat mereu capul pentru a ne salva un loc de muncă şi o oarecare siguranţă personală.
Nu ne-am expus, nu am vociferat, am îngăduit ca totul să se-ntâmple sub ochii noştri!
Au închis fabrici, multe competitive, au rămas oameni pe drumuri, muritori de foame de la o zi la alta. Și noi am tăcut.
Au tăiat păduri, au ras munţii României, şi-au bătut joc de ce aveam mai de preţ. Și noi am tăcut.
Au murit oameni în spitale, au murit cu zile, din lipsă de medicamente şi personal, din neputinţa de a băga şpagă în buzunarele unora! Iar noi am tăcut.
Au cumpărat voturi pe doi litri de ulei, apoi şi-au făcut vile cu piscine şi afaceri de familie, noi am ştiut mereu şi am îngăduit.
Și am tăcut.
De ce scriu în loc să tac?
Pentru că ne pleacă tinerii, născuţi într-o lume pe care noi am construit-o aşa, cu tăcerea noastră.
Mi-amintesc iarna cumplită de acum câţiva ani, când au murit 90 de persoane sub zăpezi: lipsă de organizare, de coordonare, birocraţie şi întârzieri care au costat vieţi omeneşti.
Mi-amintesc tragedii petrecute de-a lungul timpului din aceleaşi motive, avionul prăbuşit în Apuseni, maternitatea în flăcări!
Oameni care se puteau salva, nenorociri care se puteau evita. România e bolnavă de nepăsare, de ochi închişi, de capete plecate şi tăceri fără sfârşit.
De ce scriu în loc să tac?
Pentru că noi toţi suntem vinovaţi, toţi cei care am dat vreodată şpagă pentru a ne rezolva vreo problemă, toţi cei care am ştiut ce se petrece sub nasul nostru şi nu am reacţionat.
România e bolnavă. Pentru că noi am tăcut.
Articol scris de Liliana Angheluță